Interesant cum omul obișnuit e atat de dornic de stabilitate in politică, dar atat de alergic la stabilitate in propria-i casnicie.
Am auzit cu toții zilele astea de extremism în sus și-n jos și s-a ieșit în străzi cu sloganul "nu vrem extremism", dar când vine vorba de propria noastră familie de ce suntem cu toții extremiști?

Mă refer aici la înșelat în primul rând. Trebuie sa fii un idiot să nu consideri înșelatul un gest extrem. În primul rând îți rupe relația cu soțul sau soția ta, două familii se despart pentru totdeauna dupa ce au fost unite, se ajunge la tribunale și avocați, dacă sunt copii sunt traumatizați pe viață, etc. Și totuși omul de rând e un extremist fanatic în micile gesturi cu care intenționează să înșele. Nu mai vorbim de felul în care unii copii se revoltă împotriva părinților în loc să "aleagă răul cel mai mic" cum tot auzim în politică.

Nu pot să nu văd omul de rând ca fiind un ipocrit absolut în aceste condiții. Dacă nu vrei extremism la cârma țării de ce ești extremist în propria ta familie? De ce se întampla fenomenul asta?

Pai asta e si ideea ce uni dintre noi nu vrem extreme in viata noastra,inselatul e un fenomen extrem, iar in consecință urmeaza despartirea, uni dintre noi sunt extremisti in rautate = narcisti, alti in bunatate =sindromul salvatorului, ideea e sa fiii la mijloc

In cele menționate de tine problema este că nu dau doi bani pe linistea si echilibrul propriilor copii.
Acesti copii vor duce trauma mai departe si tot asa.
Nici ei nu vor pune valoare pe sufletul si viata celorlalți.
Unii vor fi si in politică.

Ești cel mai tare! Cu întrebarea asta!

Notă infiinită.

Acest extremism vine din lipsa de educatie. Oamenii incep sa devina animale pe 2 picioare, nu gandesc, ultimele generatii nici macar nu vor sa auda de responsabilitati dar isi cer " drepturile". Oamenii nu mai au disciplina de a-si infrana poftele si daca le spui acest lucru... esi catalogat tu ca fiind comunist si extremist

Www :) așa!
Bine spus!
Zi-le pe toate.
Îmi cam place ce spui tu aici. Ador când se vorbește despre paradoxurile și ipocriziile umane. :)
Ca să-ți răspund însă, nu știu ce să zic. Poate e pentru că oamenii consideră politica un subiect de perfecționism, de idealism, în sensul de "așa ar fi cel mai bine în politică" dar când vine vorba de propria familie e de fapt vorba de un bun luat de-a gata?! Adică ce vreau să spun e că, oamenii privesc familia ca și viața, ca și sănătatea, ți s-a dat și mergi prin ea sau cu ea, fără să te mai gândești să mai faci și tu ceva pentru ea. Dar cu politica e tocmai invers, nu toți o au, iar uneori e mai simplu să dai sfaturi sau să emiți judecăți despre perfecționism în ceva ce nu trăiești. Însă când protagonistul ești tu în poveste, se mai schimbă ideea asta de idealism și perfecționism. :)