Nu inteleg de ce oamenilor le este frica de moarte? Ce poate fi mai frumos si mai natural decat sublima moarte? Si ce fel de nebun ar dorii viata vesnica?
Oare nu ne simtim toti cel mai bine cand uitam de propia noastra existenta, tinandu-ne mintea ocupata cu tot fel de nimicuri sau cautand emotii puternice pentru a scpa de realitate?
Oare nu de asta izolarea este considerata una dintre cele mai dure pedepse aplicate omului? Tocami datorita faptului ca in acea singuratate nu ai de ales decat sa te gandesti la condoita ta umana. Moartea este cel mai pretios dar al naturii, dar din pacate nu este apreciata la adevarata ei valoare.

Ok

No, hai ca ies.
Cu bine soare.

Pentru ce trăieşti, atunci?

Oamenilor nu le este frica de moarte, le este frica de necunoscut.

Probabil ca nu de moarte in sine le e teama, ci de necunoscutul de dupa moarte ( pentru cei care nu stiu ce ii asteapta) si de modul in care vor muri. Pentru ca avand o moarte 'senina' adica fara dureri, fiind constient de tot ceea ce ti se intampla, avandu-i pe cei dragi cu tine, fiind impacat cu toata lumea si stiind ca ceea ce te asteapta este ceva placut, atunci nu ai cum sa te temi. Dar in momentul in care ai regrete, dureri si ti-e teama de necunoscutul de dupa moarte, este normal sa te temi.

Sincer mi-e frica de moarte pentru ca acolo nu existi, cand ai murit s-a terminat ai pe pamant te indragosteti, iubesti, traiesti, zambesti etc. dupa moarte nu e nimic si de aia mi-e frica. ce sa fac in nimic?

Imi place mult cum gandesti. Aceasta este intrebarea pe care mi-o pun si eu... Poate oamenilor le este frica in general, de necunoscut. Iti dai seama ce ar fi daca nimeni nu ar muri? Aceleasi chipuri ponosite care-ti zambesc, ignorand degradarea din jur. Ar fi monotonie in lume...Aceleasi suflete putrede care-si plimba trupurile vestejite intr-o permanenta rutina. Nu stim ce este dupa moarte si nici nu vom afla vreodata daca nu putem sa ne bucuram de ea la fel cum ne bucuram si de viata. Pacat ca noi ne limitam doar la ceea ce am auzit si la ceea ce ne spun stramosii nostri, neputand sa avem o viziune proprie asupra acestui dulce element din noi.