O părere a lui Socrate – din acelaşi dialog cu Phaidros. Socrate pleacă de la premisa că sufletul este de origine celestă (?). Printr-un accident (pe care el încearcă să-l explice plecând de la mitul carului zburător) sufletul a ajuns să fie legat de destinul unui corp până la uitarea originii şi a naturii sale. Această încarnare este înţeleasă de el ca o cădere şi o degradare faţă de condiţia primară. Dacă sufletul a uitat demnitatea sa originară, vederea fiinţei iubite provoacă în el o reamintire a patriei sale celeste. Când ochii întâlnesc frumuseţea unui corp, sufletul se ridică la contemplarea Frumosului în sine. Dragostea adevărată nu este deci numai dorinţă carnală. Ea este dorinţa de ridicare la viziunea celestă; şi este o călătorie a sufletelor spre adevărata lor esenţă.
Ce părere aveţi? Sună cam fantastic, ştiu. Găsiţi totuşi şi ceva bun în felul cum pune el problema?
Da. Eu una cred ca sufletul este ceva superior, de aia este asa rar sa gasesti oameni cu "suflet". Oar iubirea intr-adevar inseamna mult mai mult decat dorinta si respect, are un loc aparte, de aia nu poate intra nimeni cu forta acolo. Acuma real, ireal, eu cred ca iubirea e mai presus de ratiune, iar sufletul e ceva suprem.
Răspunde
Ordonare:
După relevanţă
Îmi vin in minte vorbele diaconului Coresi, parafrazând: Mai vârtos 5 cuvinte pe înțeles decât întuneric de cuvinte.
Tot acest expozeu din a ta întrebare, daca nu ar fi împopoțonat cu termeni aleși, ar fi absolut derizoriu.
Să încerci a explica originea sufletului fara a ști măcar în ce constă sufletul sau daca acesta exista este o absurd.
E că și când aș începe să descriu, cu lux de amănunte, sistemul digestiv al Unicornilor.
In definitiv presupunerilor lui Socrate cu privire la originea sufletului nu sunt cu nimic superioare presupunerilor lui Paracelsus referitoare la crearea unui Homunculus:
https://www.tpu.ro/......ctie-pana/
RăspundeInteresant că şi aceşti mari filosofi greci – Socrate, Platon, Aristotel – credeau în existenţa sufletului ca entitate aparte, deşi nu aveau nicio tangenţă cu religia evreilor. De fapt, dacă bine îmi amintesc, evreii (înainte de Cristos) nici nu aveau o asemenea credinţă. Când murea vreunul, un patriarh să zicem, cei care îl plângeau nu pomeneau nimic despre supravieţuirea suletului, cum că ar fi murit doar corpul. Îl plângeau pur şi simplu şi atât (vezi moartea lui Iacov, de exemplu). Nici nu făceau vreo referire la o posibilă înviere cândva în viitor. Eu chiar nu ştiu ce credeau evreii despre moarte, mai exact despre ce se întâmplă după. Dar să-i lăsăm pe evrei. Interesant cum oameni de geniu din Grecia antică, precum cei menţionaţi, credeau ceva despre care nu aveau dovezi. Nu erau oameni de rând, naivi; erau crema societăţii, cu o inteligenţă de vârf, cu o mare capacitate de sinteză şi analiză. Ciudat! Mă depăşeşte subiectul.
Răspunde
Exemplul cu Paracelsus, celebru medic (chirurg), fizician și filozof, era dat pentru a contracara acest "apel la autoritate" invocat subtil.
Istoria e plina de exemple.
Leibniz, renumit fizician, credea în existența unor entități mistice pe care el le numea Monade.
Chiar și Newton, al cărui geniu ii permitea să "vadă" lumea, spre deosebire de noi restul, cei ce orbecăim prin întunericul realitatii, însăși el a fost corupt de superstiții și credințe mistice.
Faptul că acești oameni de geniu credeau în existența sufletului nu face decât să îmi confirme ușurința cu care gândirea umană poate fi păcălită.
Sufletul este un concept la care se ajunge ușor deoarece pare să răspundă la o întrebare esențială: Ce anima acest corp material? Care este fantoma din spatele mașinăriei? Ce energie mistica ne permite sa traim?
Oamenii încă de la începutul timpului au remarcat diferența între ceva viu și ceva neviu. Dar la nivel material totul pare să fie aceeași "substanță". De aici concluzia eronata că trebuie să mai existe ceva, mai presus de substanță. Hopa, a apărut sufletul.
Vezi cat de ușor se ajunge la aceasta idee?
Eu sunt de partea lui Hawking care zicea ca filosofia si-a pierdut demult dreptul si rolul de a explica lumea. Acestea fiind zise tot cred ca este un exercitiu intelectual admirabil.
Paragraful asta incearca sa explice in termeni inteligibili amalgamul de senzatii care apar atunci cand vedem o persoana atractiva. Chestie foarte folositoare intr-o perioada in care nu cunosteam mecanismele prin care si datorita carora apar. Fluturii din stomac sunt un "stres" al sistemului nervos vegetativ, starea de euforie este data de injectia de enodfine si dragostea in sine este un mecanism evolutiv de a tine partenerii impreuna ca sa creaca copilul.
Romantismul a facut o treaba dubios de buna ca si curent de mistificare si idealizare a dragostei pana la punctul in care dragostea devenea mai importanta decat obiectul ei.
Cred ca paragrafele ca cel de mai sus ofera niste alegorii interesante pentru fenomene imposibil de inteles in acel moment, la fel ca legendele antice ele explica in termeni inteligibili pentru oamenii din acea perioada fenomene care ar parea altfel de origini magice. Oamenii au fost mereu in cautarea sensului si l-au obitinut in fiecare perioada istorica intr-un fel sau altul...problema e ca treaba cu sensul este un defect al nostru ca oameni, vrem sens mai mult decat vrem adevar.
Eu nu cred in suflete, se poate explica psihologic de ce credem in asa ceva, cat despre discutia aia eu sunt prea mic sa comentez niste geni
Răspunsul este publicat...
Te rugăm să aştepţi ca răspunsul tău să fie trimis spre publicare.
