Pe mormantul lui Kant sta scris:"Cerul instelat deasupra mea, legea morala in mine."Cum interpretati aceasta cugetare?

Prin cunoastere si respectare a moralei (propii ce e adevarat ) ajunge la stele, adica se ridica din punct de vedere spiritual.

Cerul instelat desemneaza universul. Legea morala trebuie inteleasa ca lege universala. Legea morala il inlocuieste pe Dumnezeu. Deci?

Mi se pare un citat ¨modest¨chiar si pentru Kant. A fost un mare filozof, dar a aspira la stele si a se considera plin de moralitate este un pic exagerat.
Dar cine sunt eu sa-l critic pe Kant?!

Cele doua elemente invocate de Kant fac parte dintr-o definitie a frumosului, a sublimului. Ele genereaza admiratie si veneratie.(Critica ratiunii practice)

Ipoteza cosmogonica, conform careia sistemul solara apare dintr-o nebuloasa, prin aceasta el considera ca universul se dezvolta promovand idei dialectice in astronomie dand prima lovitura metodei metafizice de gandire.
Kant a elaborat si teoria antinomica deosebind 4 feluri de antinomii:
1. Lumea are incepu in timp si spatiu
2. In lume exista lucruri elementare si individuale si totul se divide pana la infinit
3. In lume exista nu numai necesitatea, dar si libertatea. In lume nu exista nici un fel de libertate, totul se face din necesitate.
4. Exista Dumnezeu si El este cauza lumii. Nu exista nici o fiinta suprema care sa fie cauza lumii.
Kant considera ca aceste contradictii sunt proprii nu lumii, ci doar numai ratiunii. El a formulat si problema premizelor logice ale cunoasterii afirmand ca inainte de a cunoaste un careva obiect trebuie sa dispunem de anumite mijloace de cunoastere. Aceste premize sunt apriorice in privinta oricarui om, dar sunt a posteriorice (dupa experimente) in cazul dezvoltarii istorice a omenirii.
Kant a elaborat si conceptii sociale. El a elaborat teoria imperativului categoric moral conform caruia exista o lege morala neschimbata buna pentru toti oamenii si pentru toate timpurile si care determina comportarea oamenilor. El scrie ca fapta va fi morala daca se infaptuieste benevol din stima fata de legea morala si amorala cand omul este impus sa o repete.
Precum faptul ca soarele si bolta instelata ni se par a se misca in jurul pamantului, atarna de pozitia noastra fata de soare, tot astfel de natura simturilor si a intelectului nostru depinde faptul ca noi cunoastem lumea asa cum o cunoastem. Vazand lipsurile empirismului care admitea in experienta unica origine si unica intemeiere a cunostintei noastre, fapt prin care ducea la scepticism si lipsurile rationalismului dogmatic, care intemeia cunostinta de idei innascute, Kant cauta o baza mai solida, plecand de la critica si analiza a insesi puterii de cunoastere umana. De aici numele de criticism pentru atitudinea sa filozofica ce cauta a stabili granitele si valabilitatea cunostintei. El ajunge la o sinteza a empirismului si a rationalismului, care inseamna si o depasire a lor.
Faptul ca omul are posibilitatea de a avea cunostinte apriorice, independente de orice experienta, cum se vede in matematica, isi are originea in natura puterii de cunoastere umana, caci spiritul omenesc dispune de anumite forme, tipare, in care lucrurile lumii externe si chiar evenimentele sufletesti trebuie sa intre spre a putea fi "cunoscute". Precum ochelarii colorati fac ca totul sa ne apara in culoarea lor, astfel formele spatiului si timpului (care nu sunt realitati independente de constiinta cunoscatoare, ci sunt tocmai formele ei) fac ca toate perceptiile date in simturile externe si interne, deci in ceea ce Kant numeste intuitie, sa ne apara ca oranduindu-se in spatiu si depanandu-se in timp. Dar pe langa aceste doua forme apriorice ale intuitiei externe (spatiul) si interne (timpul), spiritul cunoscator mai poseda si alte forme apriorice, acelea ale intelectului, numite categorii, in numar de douasprezece, dintre care cea mai importanta este aceea a cauzalitatii.
Prin formele intelectului, prin categorii, omul introduce ordine in haosul datelor intuitiei strangandu-le in notiuni. Categoriile si formele intuitiei sunt conditia oricarei experiente posibile, deci a oricarei cunoasteri. Dar precum cunoasterea umana nu este posibila decat datorita formelor apriorice de care ea depinde, tot astfel ea nu e posibila decat pentru ca exista o lume inconjuratoare pe care o cunoastem prin aceste forme, asa precum in imaginea ochelarilor intrebuintata mai sus, ca sa putem vedea lucrurile in culoarea sticlelor, trebuie ca aceste lucruri sa existe. Dar ce nu putem cunoaste este natura in sine a lucrurilor inconjuratoare, asa cum ele sunt fara de formele spiritului nostru. Lucrul in sine "das Ding an sich", noumenul, ne ramane necunoscut, el fiind totusi conditia necesara ca noi sa-l cunoastem, cel putin asa cum ne apare, potrivit formelor mintii noastre, ? reprezentare, ca fenomen.
Ceea ce ne este dat in experienta, adica lumea asa cum ne apare, nu cum este in sine, devine obiectul stiintei, care astfel are deplina valabilitate in domeniul lumii fenomenale. Astfel Kant stabileste dreptul si siguranta stiintei dar inlauntrul anumitor margini, acelea care o fac perfect valabila inauntrul lumii fenomenale, dar o si reduc numai la ea.
De indata insa ce omul vrea sa treaca dincolo de acest domeniu, cunoasterea noastra nu mai este stiintifica, nu mai este cunoastere ci numai parere. Dar mintea omeneasca a simtit de totdeauna impulsul puternic de a se depasi, pentru a ajunge la o conceptie definitiva si unitara a universului. Acesta este motivul pentru care a existat intotdeauna preocuparea metafizica si religioasa. Kant ii recunoaste indreptatirea desi nu-i poate atribui valabilitate stiintifica.
Activitatea unificatoare a spiritului, neputandu-se multumi cu insiruirile cunostintelor bazate pe cauzalitate si pe celelalte categorii ale intelectului, a cautat sa le reduca la conceptii cuprinzatoare si unitare ale ratiunii, pe care Kant le numeste, dupa Platon, idei.
Astfel sunt ideea de suflet (psihologica), de lume (cosmologica) si de Dumnezeu (teologica). Aceste idei nu intra in domeniul stiintei, ele nefiind dobandite din experienta, totusi filozofia si teologia se pot ocupa cu ele, ramanand insa constiente ca prin aceasta au iesit din "campul productiv al experientei", deci din sfera cunostintei general-valabile. Ideile de suflet, lume si Dumnezeu sunt principii regulative, care conduc activitatea noastra stiintifica si practica, in care, fara a avea siguranta absoluta, lucram totusi ca si cand ar exista un suflet, un cosmos si Dumnezeu. Totusi credinta in Dumnezeu, ca si aceea intr-un suflet nemuritor, desi nu pot fi stiintific probate, nu pot fi nici combatute stiintific. Domeniul credintei (ca si acel al metafizicii) ramane astfel separat de acel al stiintei, dar ramane in toata indreptatirea sa, indreptatire careia Kant ii gaseste argumente de natura practica, deci de natura etica.
Etica lui Kant este intemeiata pe ratiune, care ca ratiune practica, fara a o putea demonstra, ne impune totusi legea morala, imperativul categoric, care ne apare prin el insusi evident, necesar si general valabil: "Actioneaza in asa fel incat maxima vointei tale sa poata servi oricand in acelasi timp ca principiu al unei legiferari generale".
Din legea morala deriva datoria, dar si putinta de a o indeplini. Ca apartinand lumii fenomenale, in care totul e supus cauzalitatii, s-ar parea ca omul nu e liber, ci actiunea lui este strict si intru totul determinata. Legea morala insa, prin insusi caracterul ei imperativ, care se impune neconditionat constiintei noastre, ne arata ca si putem sa o indeplinim, deci ca suntem liberi in vointa noastra sa o indeplinim, intr-adevar, potrivit filozofiei lui Kant, omul apartine la doua lumi. Ca cetatean al lumii empirice, fenomenale, sensibile, suntem determinati de principiul cauzalitatii, dai ca cetateni ai lumii lucrului in sine, ai lumii noumenale, inteligibile, in care cauzalitatea nu mai are nici un rol, suntem liberi. Ideea de libertate reiese, deci, din legea morala si constituie un postulat al ratiunii practice. Dar ratiunea practica mai postuleaza doua idei: aceea de nemurire si aceea de existenta a lui Dumnezeu, caci perfectia morala nefiind posibil de indeplinit in aceasta lume tiranizata de simturi, trebuie sa presupunem, sa postulam, continuarea existentei noastre dupa moarte, cand apropierea de perfectiunea morala va fi posibila. Existenta lui Dumnezeu o postulam din trebuinta morala pe care o simtim de a crede in existenta unei cauze a intregii naturi, si care, fiind deosebita de natura, "sa contina temeiul"... acordului exact al fericirii cu moralitatea.
Precum teoria cunoasterii umane a fost tratata de Kant in Critica ratiunii pure, etica sa in Critica ratiunii practice, vedem in cea de a treia opera foarte importanta a sa: Critica puterii de judecare, incercarea de a stabili legatura intre cele doua lumi ce faceau obiectul primelor Critici: lumea cauzalitatii si lumea vointei libere, in Critica puterii de judecare, care cuprinde doua parti: Critica puterii de judecare estetica si Critica puterii de judecare teleologica, Kant arata ca intre lumea fenomenala si aceea a libertatii este o potrivire datorita fondului lor comun.
Meritele lui Immanuel Kant pentru progresul gandirii omenesti sunt multiple. Dar cel mai important este acela de a fi supus spiritul uman si puterea lui de cunoastere la o analiza profunda si amanuntita, pentru a gasi originea, granitele si valabilitatea cunostintei. Importanta solutiei sale, asa cum am vazut-o foarte pe scurt mai sus, puterea ei de imbold creator, datorita noului punct de vedere, apare atat in rezolvarea pe care el insusi o da diferitelor probleme particulare ale filozofii, cat si in curentele ce i-au urmat, si care pana astazi, mai toate, pleaca de la Kant, in care recunosc pe adevaratul lor premergator, fata de care toate trebuie sa ia pozitie, chiar cand nu il admit intru totul.
Ganditor dintre cei mai temeinici pe care genialitatea umana ii poate revendica, unind grandoarea privirii de ansamblu cu ascutimea distingerii amanuntului important si cu constiinta critica de a nu hazarda nimic necontrolat; om cu o viata de munca metodica necurmata si cu o moralitate exemplara, care prin aceasta insasi servea si va servi peste veacuri ca un model de concordanta intre severitatea gandirii si eroismul zilnic al infapuirii ei in viata, Immanuel Kant a fost si un om ce nu dispretuia bucuriile unei sociabilitati oneste, asa cum omul, chiar sfant, nu trebuie sa o dispretuiasca.
Viata si opera lui Kant raman ca o mare pilda a superiorului uman trait si infaptuit in forma individuala a personalitatii.
Capacitatea (receptivitatea) de a dobandi reprezentari prin felul cum suntem afectati prin obiecte se numeste sensibilitate.
Efectul unui obiect asupra facultatii reprezentative, intrucat suntem afectati de el, este senzatia.
Acea intuitie care se raporteaza la obiect prin senzatie se numeste empirica.
Obiectul nedeterminat al unei intuitii empirice se numeste fenomen.
intuitia noastra nu e nimic decat reprezentare de fenomene; ca obiectele pe care le intuim nu sunt in sine ceea ce prin intuire credem ca sunt, nici raporturile lor nu sunt in sine de asa natura cum ne apar noua, si ca, daca suprimam subiectul nostru sau chiar numai constitutia subiectiva a simturilor in general, ar disparea toata aceasta constitutie, toate raporturile obiectelor in spatiu si timp, ba chiar spatiul si timpul, si ca fenomene nu pot exista in sine, ci numai in noi. Ce rost ar putea avea obiectele in sine si desprinse de toata aceasta receptivitate a sensibilitatii noastre, ne ramane cu totul necunoscut. Noi nu cunoastem nimic decat modul, propriu noua, de a le percepe, care nici nu trebuie atribuit in mod necesar oricarei fiinte, desi oricarui om. Numai cu acest mod avem a face. Spatiul si timpul sunt formele sale pure, senzatia in general este materia sa. Numai forma o putem cunoaste a priori, adica inaintea oricarei perceptii reale, si ea se numeste de aceea intuitie pura; materia insa este, in cunoasterea noastra, ceea ce face ca ea sa se cheme cunoastere a posteriori, adica intuitie empirica. Acelea sunt inerente sensibilitatii noastre in mod absolut necesar, de orisice fel ar fi senzatiile noastre; acestea pot fi foarte diferite. Chiar daca am putea ridica aceasta intuitie a noastra si la cel mai inalt grad de claritate, prin acest fapt nu ne-am apropia mai mult de natura obiectelor in sine. Caci noi am cunoaste cu desavarsire in orice caz totusi numai modul nostru de cunoastere, adica sensibilitatea noastra, si pe aceasta totdeauna numai sub conditiile de spatiu si timp inerente subiectului de la origine, adica sub cele de spatiu si timp; ceea ce ar putea fi obiectele in sine nu ne-ar putea deveni totusi nicicand cunoscut, nici chiar prin cea mai lamurita cunoastere a fenomenului lor.
Prin urmare, opinia ca toata sensibilitatea noastra n-ar fi nimic decat reprezentarea confuza a lucrurilor, care cuprinde numai ceea ce le apartine lor in sine, dar numai sub o ingramadire de note si reprezentari partiale pe care nu le descompunem cu constiinta, este o falsificare a conceptului de sensibilitate si de fenomen, care face toata teoria lor inutila si desarta. Deosebirea unei reprezentari confuze de cea clara este numai logica, si nu priveste continutul. Conceptul de drept de care se serveste intelectul sanatos contine, fara indoiala, tot ceea ce poate dezvolta din el si cea mai subtila speculatie, numai ca in intrebuintarea comuna si practica noi nu avem constiinta acestor reprezentari variate cuprinse in aceste notiuni. De aceea nu se poate spune cum ca conceptul comun ar fi sensibil si ar contine un simplu fenomen, caci dreptul nici nu poate aparea, ci conceptul sau se afla in intelect, si reprezinta o insusire (cea morala) a actiunilor care le apartine lor in sine. Dimpotriva, reprezentarea unui corp in intuitie nu contine nimic ce ar putea apartine unui obiect in sine, ci numai fenomenul a ceva, si modul cum suntem afectati prin acest ceva; si aceasta receptivitate a facultatii noastre de cunoastere se numeste sensibilitate, si ramane totusi deosebita, ca cerul de pamant, de cunoasterea obiectului in sine, chiar daca pe acela (fenomenul) -am putea patrunde pana la fund.
Fara indoiala cert, si nu numai posibil, sau si probabil, ca spatiul si timpul, ca o conditie necesara a toata experienta (externa si interna), sunt numai conditii subiective in toata intuitia noastra, in raport cu, care toate obiectele sunt simple fenomene si nu obiecte date pentru sine in acest mod si despre care, si in ceea ce priveste forma lor, se pot spune multe apriori, nicicand insa si absolut nimic despre lucrul in sine care ar fi sa stea la baza acestor fenomene.Pentru confirmarea acestei teorii despre idealitatea simtului extern precum si intern, prin urmare a tuturor obiectelor simturilor, ca simple fenomene, poate servi in primul rand observarea: ca tot ce, in cunoasterea noastra, apartine intuitiei (deci exceptand sentimentele de placere si neplacere, si vointa, care nici nu sunt cunoasteri), nu contine nimic decat simple raporturi ale locurilor in intuitie (intindere), schimbarea locurilor (miscare), si legi dupa care e determinata aceasta schimbare (forte-motrice). Dar ceea ce e prezent in loc, sau ceea ce, afara de schimbarea locurilor, actioneaza in obiectele insesi, nu e dat prin aceasta. Prin simple raporturi insa nu se cunoaste totusi un lucru in sine: se va judeca, deci, fara indoiala ca, nefiindu-ne dat prin simtul exterior nimic decat simple reprezentari de raporturi, acesta nici nu poate contine altceva in reprezentarea sa decat numai raportul unui obiect cu subiectul, si nu ceea ce este intern si apartine obiectului in sine. Cu intuitia interna e acelasi lucru. Nu numai ca in ea reprezentarile simturilor exterioare reprezinta adevarata materie cu care ne ocupam mintea, ci timpul in care punem aceste reprezentari, care in experienta procedeaza chiar constiinta despre ele, si ca o conditie formala sta la baza modului cum le punem in minte, contine acuma raporturi de succesiune si simultaneitate, si a ceea ce e simultan cu succesivul (raporturi ale persistentului). Dar, ceea ce, ca reprezentare, poate preceda orice actiune de a gandi ceva este intuitia, si, daca nu contine nimic decat raporturi, forma intuitiei, care, deoarece nu reprezinta nimic afara doar ca ceva e pus in minte, nu poate fi nimic altceva decat modul cum mintea este afectata prin activitatea proprie, anume aceasta punere a reprezentarii sale, deci prin sine insasi, adica nu poate fi decat un simt intern dupa forma sa. Tot ce se reprezinta printr-un simt este intr-atata, totdeauna fenomen, si un simt intern sau n-ar putea fi deci admis deloc, sau subiectul, care e obiectul simtului, ar putea fi reprezentat prin el numai ca fenomen, nu asa cum ar judeca despre sine insusi, daca intuitia sa ar fi simpla spontaneitate, adica ar fi intelectuala. Aici, toata dificultatea sta numai in intrebarea, cum un subiect ar putea sa se intuiasca pe sine insusi in interior; dar aceasta dificultate e comuna oricarei teorii. Constiinta de sine (aperceptia) este reprezentarea simpla a Eului, si, daca numai prin aceasta ar fi dat in mod spontan tot diversul in subiect, atunci intuitia interna ar fi intelectuala, in om, aceasta constiinta cere perceptie interna a diversului ce e dat in subiect mai de inainte, iar modul cum acesta e dat in minte fara spontaneitate trebuie sa se numeasca, spre a se face aceasta deosebire, sensibilitate. Daca facultatea de a fi constient de sine e menita sa caute (sa prinda) ceea ce se afla in minte, atunci ea trebuie sa afecteze mintea si numai in acest mod poate produce o intuire de sine, a carei forma insa, care sta de inainte la baza in minte, determina, in reprezentarea timpului, modul cum diversul se afla la un loc in minte; caci ea se intuieste pe sine, nu cum s-ar reprezenta pe sine in mod nemijlocit ca spontana, ci dupa modul cum este afectata din intern, prin urmare, cum isi apare siesi nu cum este.intaia cunoastere pura a intelectului, deci, pe care se intemeiaza toata cealalta intrebuintare a sa, care este si in acelasi timp cu desavarsire independenta de toate conditiile intuitiei sensibile, este deci principiul unitatii sintetice originare a aperceptiei. Astfel, simpla forma a unitatii sensibile exterioare, spatiul, inca nu e deloc o cunoastere; el da numai diversul intuitiei a priori pentru o cunoastere posibila. Pentru a cunoaste insa ceva in spatiu, de exemplu o linie, eu trebuie sa o trag, si sa infaptuiesc astfel o legatura determinata in mod sintetic, asa ca unitatea acestei actiuni este totodata unitatea constiintei (in conceptul unei linii), si prin aceasta e cunoscut abia un obiect (un spatiu determinat). Unitatea sintetica a constiintei este, deci, o conditie obiectiva a toata cunoasterea, nu de care numai eu insumi am nevoie pentru a cunoaste un obiect, ci sub care trebuie sa stea orice intuitie pentru a deveni pentru mine obiect, deoarece in alt mod, si fara aceasta sinteza, diversul nu s-ar uni intr-o constiinta.Subiectul cugetator este obiectul psihologiei, totalitatea tuturor fenomenelor (lumea) obiectul cosmologiei, iar lucrai care contine conditia suprema a posibilitatii a tot ce poate fi gandit, (fiinta fiintelor) este obiectul teologiei, in acest fel ratiunea pura da la indemana ideea pentru o stiinta transcendentala despre suflet (psychologia rationalis), pentru o stiinta transcendentala despre lume (cosmologia rationalis), in sfarsit si pentru o cunoastere transcendentala a lui Dumnezeu (theologia transcendentalis). Chiar numai simpla schitare a uneia sau alteia din aceste stiinte nu-i apartine nicidecum intelectului, chiar daca el s-ar servi de cea mai inalta intrebuintare logica a ratiunii, adica de toate rationamentele imaginabile pentru a inainta de la un obiect al sau (fenomen) la toate celelalte pana la elementele cele mai indepartate ale sintezei empirice, ci aceasta schitare este numai un produs pur si veritabil sau o problema a ratiunii pure...

Frumos si sublim ar fi ca legea morala sa fie in mine cat traiesc, caci in mormant nici dracu nu mai are lege.

Libertatea omului superior...

Evident ca fiind preocupat de puritatea gindirii, pe care o gasea doar in divinitate, se lasa ghidat de Aceasta, pe care o simboliza mai poetic cu metafora "Cerul instelat"; avind in vedere Scriptura, care spune, ca Dumnezeu a facut mai intii... apoi stelele ...si cum legea morala este de fapt continutul sublim al Cerului si mesajul pentru noi intru viata, si vesnica, aidoma celei pure din esentele cerului, a sintetizat pentru existenta sa etern-divina, prin aspiratie si traire =crezul si esenta vietii sale.

In legatura cu aceste cuvinte deosebite, adevarul este unul singur, dar interpretarile lui numeroase. Eu consider ca mesajul pe care @Emmanuel Kant a vrut sa il spuna prin aceste cuvinte este ca: Peste legile noastre ca si societate, peste normele impuse de catre constitutia unei tari, omul este o fiinta care are o alta lege scrisa in mod ancestral in ADN-ul lui. Se poate spune si expresia aceea "Ei stiu dar nu inteleg." prin care se afirma ca inca de la inceputul existentei sale omul are intiparit in el valori si principii eterne, care chiar daca omul se naste intr-un mediu advers si este presat de circumstante sa traiasca dupa alt cod moral, in natura lui, omul are "gandul vesniciei" are "treziri ale constiintei" de fiecare data cand se petrece o nunta, o nastere sau o inmormantare, omul este mai mult decat un animal rational, el nu doar priveste stelele ci incearca sa le inteleaga. Exista numeroase referinte facute de filosofi, oameni de stiinta, preoti care spun ca "destinul unui om este scris in stele" sau ca "tot cerul este presarat cu stele in 5 colturi" sau ca "cerul este reflexia pamantului" prin asta insemnand ca stelele sunt forme orientare ale

Aceasta este versiunea prescurtata a originalei:
Dupa ani si ani de studii, am ajuns la concluzia ca nimmic nu ma misca mai mult decat cerul instelat, de deasupra mea, precum si morala crestina din mine!