`Pentru că sufletul nu ajunge stapân decât în singurătate` Eliade
Dacă asta e adevărat, atunci... ne izolăm de ceilalți? Fiecare cu fiecare? Atunci, de ce suntem atâția... Dar dacă singurătatea asta nu înseamnă neapărat o izolare, o retragere vizibilă? Anume `Singurătatea celuilalt e ceva ce nu se observă decât de către cei care circulă cu viteză redusă` Al. Vona drept pentru care amintim `În singurătate nu ești singur ci singurul` E. Cioran.
O dată amintind de suflet nu te referi strict la ceea ce se numește interiorul tău, ca dincolo de această graniță să-și facă loc singurătatea de care ai fi etichetat de (iarăși) cei din jurul tău? Se rezumă totul la `ceilalți` sau (și revin) la `stăpânul` din tine?

Sufletul e o ghiduşie nevazuta dar crezuta de care se foloseste frecangii de popi pentru prosteală dar si de unii filozofi tristi si morocanosi care toata viata si-o petrece frecand menta cu o singura preocupare, insira idei din cuvinte ticluite ca sa aiba lumea buna si nebuna ce sa citeasca. Dupa ce rasfoim cativa autori, ne dam mari in fata prezentilor la un sprit ca l-am citit pe Cioran si că Petre Tutea e cel mai mare filozof al tarii (care nu are nicio carte scrisa), o sula, viata se parcurge altfel decat balivernele acestora si singura lor grija a fost aceea de a ramane in constiinta urmasilor.`"Pentru că sufletul nu ajunge stapân decât în singurătate"- Eliade, daca iei de buna ce zice Eliade si-ti vrei sufletul liber te duci in singuratate la vreo chilie. In ceea ce ma priveste, am trecut de etapa cand inghiteam toate rahaturile marete din cugetarile lor si il prefer pe, de ex. Edison in locul lătrailor degeaba.

Răspunde

Raportează

Evaluează

Problema e alta Hombre și nu că sufletul, așa cum le place unora să-l numească, ar fi inexistent. Sufletul nu e altceva decât conștiința de sine raportată mediului înconjurător.
E amprenta unică pe care fiecare și-o construiește prin modul cum percepe și înmagazinează informațiile de-a lungul vieții.
Filosofi cum sunt cei citați mai sus, au darul exprimării metaforice și-l folosesc ca limbaj al expunerii propriilor gânduri. În mare parte din scrierile lor îşi exprimă percepția conștiinței de sine în raport cu percepția universală. De la un sentiment de tristețe care îi încearcă ( cel puțin Cioran și-a construit întreaga operă pe acest sentiment ) la marile întrebări metafizice universale, descriu felul în care conștiința lor percepe toate aceste lucruri.
De cele mai multe ori, cei lipsiți de o bună înțelegere a ceea ce autorul dorea să exprime, scot unele citate dintr-un anumit context dându-le valoarea unui adevăr absolut.
În funcție de felul în care ne-am educat conștiința să perceapă realitatea ne simțim uneori în ton cu percepția altora și ne gândim că acest lucru este universal valabil.
Uite, cel mai bun exemplu în acest sens îl găsești la omul religios. El și-a educat conștiința de sine prin prisma scrierilor biblice și percepția lui asupra Universului e mult diferită de a unui ateu. Omul religios nu poate percepe întâmplarea ci tot ceea ce se întâmplă lui sau mediului în care trăiește se datorează lui Dumnezeu sau influenței Diavolului. În percepția unui creștin, sufletul nu e doar un cumul de informații decodate de percepția lui ci e spiritul insuflat într-un corp de însăși Dumnezeu. Un creștin se amăgește cu liberul arbitru dar în același timp percepe totul ca pe o luptă între Bine și Rău. Dacă e copleșit de o stare de tristețe o percepe ca sentiment de culpă înaintea lui Dumnezeu și trebuie să se roage cerând iertare. Dacă îl cuprinde o stare de bucurie, e o binecuvântare a lui Dumnezeu și trebuie să se roage, multumindu-i.
Poate că înțelegi ce-am vrut să spun.

Răspunde

Raportează

Evaluează