Poate unii dintre voi aţi citit cartea "Moartea unui comis voiajor" de Arthur Miller. E o poveste tristă, ce conţine multă mizerie şi suferinţă umană. Dar cartea s-a bucurat de un enorm succes şi a fost declarată una dintre cele mai strălucite opere literare ale secolului - e vorba de secolul trecut - iar autorul a fost copleşit cu premii şi onoruri. Acesta nu a fost un caz izolat sau singular. De-a lungul istoriei, marile tragedii - începând cu cele greceşti (vezi de ex. Oedip rege) şi continuând cu cele shakespeariene (Hamlet, Macbeth etc) - au fost considerate creaţii artistice (deci nu numai opere literare) de o valoare supremă. Cum vă explicaţi? Credeţi că se poate vorbi aici de un paradox, un paradox al tragediei? Pe de o parte, aceasta conţine multă suferinţă şi mizerie, iar pe de altă parte noi oamenii îi acordăm mult interes şi multă apreciere. Ne plac nouă suferinţa şi mizeria? Dacă nu, altfel ce explicaţie putem da?
Ordonare:
După relevanţă
Răspunde
Suferința asta și mizeria sunt exprimate în mod artistic și reprezintă realitatea. Dacă nu sunt realiste, atunci se încadrează la cărți pentru copii. Tristețea, de asemenea, îți pătrunde mai mult în suflet decât o bucurie superficială. Te face să gândești, să meditezi chiar și la ceea ce nu ai dori în mod natural. Te face să privești viața în întregul ei ansamblu.
Nu cred ca paradoxul are loc aici, decat daca ne gandim ca alternanta bucurie-tristete accentueaza in final bucuria. E ca principiul ala: nu recunosti fericirea, daca nu ai si cate un necaz.
Mai degraba este vorba despre impresia pe care o lasa asupra psihicului drama si moartea unui personaj dintr-o carte sau un film.
Spun un personaj, ca sa ne raportam la Loman, dar aceasta puternica impresie poate merge pana la doua sau rar, trei.
Apoi, devin numere, si psihicul le inregistreaza ca atare iar impresia scade, indiferent de cate morti e vorba si de felul in care au murit respectivele personaje.
Poti trage concluzia ca o drama impresioneaza psihicul pe o durata mare de timp, actioneaza direct asupra sinelui, in timp ce comedia lucreaza pe doua faze ale creierului: descopera o nepotrivire intr-o situatie, dupa care creierul o rezolva ca pe o ghicitoare si rezulta hilarul.
Ca sa extrapolez ecuatia umorului (da, exista o astfel de ecuatie):
Nepotrivirea in orice situatie naste amuzament, in timp ce drama in orice situatie este potrivita, se muleaza pe psihic adanc si de durata.
Într-adevăr, pot fi implicate mai multe personaje. În Hamlet, de exemplu, Ofelia moare, Polonius moare şi Hamlet însuşi este omorât. Ce zici de explicaţia pe care o dă Aristotel (doctrina catharsis-ului)?
Răspunde
Asta am spus si eu, ca pot fi implicate mai multe personaje, dar peste trei nu mai au acelasi efect asupra psihicului. Devin numere.
In Titanic, drama e accentuata de story-ul a doua personaje principale, iar in Level 7 a lui Roshwald, sfarsitul intregii lumi e zugravit perfect de ultimele cuvinte ale ultimului om, aflat pe moarte.
Despre paradox, Aristotel imi pare ezoteric, zici ca el i-a inventat pe cathari, intratat se aseamana ideile.
Asa este, arta elibereaza un val de emotii, dar si ea evolueaza, si cine stie ce fel de arta si ce drame il vor impresiona pe un uman din anul 3020?
Acum suntem atrasi de suferinta pentru ca in general, omul are o doza de altruism, pe altii, cei atrasi de filmele de groaza, isi pune amprenta teama, etc.
Pana la urma, este mai mult psihoterapie, si mai putin o explicatie a paradoxului tragediei.
Ecuatia asta, zisa si "a umorului": H = M x S, unde
H este placerea simtita cand razi;
M cat de gresite sunt informatiile;
si S - cat esti dispus sa crezi informatia;
te intoarce la ultimul paragraf din primul meu raspuns.
Umorul este o nepotrivire de situatii rezolvata de creier prin amuzament, in timp ce potrivita psihicului uman, e drama.
De ce asa?
Nu stiu.
Psihologia nu a dat inca o ecuatie a dramei, sau eu nu cunosc una.
Americanii au un fel de armură împotriva tragicului. Ce crezi că explică asta, atitudinea lor optimistă sau lipsa de eroi?
Cum nu avem eroi?
Superman ce e? 
Glumesc, chiar daca pentru multi, extraterestrul ala chiar e un erou, generat ca atatia altii, din benzi desenate, tocmai din lipsa de eroi.
Neavand copilaria pe stil american, nu am fost afectat. Ii pot considera eroi pe parintii Statelor Unite, pentru ca au facut peste noapte aproape, statul perfect.
De cate ori au schimbat legea fundamentala alte tari, sau chiar Romania? De 7-8 ori in o suta de ani?
As spune atitudinea optimista, dar asta a fost educata.
Gandeste-te ca a existat o vreme in care ordinul dat studiourilor de filme era: mereu, happy end.
Optimismul vine si din libertatea de a putea ajunge ce vrei. Putere de munca sa ai...sau idei, pentru ca nu intamplator, e tara cu cei mai multi miliardari din idei.
Rockefeller la 16 ani era muritor de foame, si la 23 sau 24 de ani a infiintat Standard Oil.
Ce fac romanii la 24 de ani?
In afara de a-si petrece viata pe internet...
Da, multora le place să vizioneze, asculte, citească despre suferință și mizerie, pentru că oglindesc realitatea în care unii trăiesc, ba chiar găsesc și amuzament în asemenea lucruri (și acesta este un subiect larg de dezbătut). Dar să trăiască în mizerie, la fel, da! Multora le place să trăiască în mizerie și suferință, pentru că din aceste lucruri se învață multe, și câteodată sunt cele mai reale lucruri pe care le-au simțit și trăit ca experiență reală. Datorită suferinței și mizeriei, mereu vor crede asemenea despre ei, și despre cei din jur, și astfel nu poate să-și îmbunătățească starea de bine, și nici n-ar vrea. Aceștia vor trăi mereu cu inima lor, și mintea lor, iar conecțiunile speciale dintre oameni vor fi foarte rare sau inexistente.
Cât despre cartea respectivă, mereu trebuie să fie câteva creații artistice care va fi amintită in istorie, ceea ce aduce un plus de valoare la cultura țării respective. Din perspectiva ideală și emoțională, experții și restul lumii vor spune "slavă Domnului că avem și noi o astfel de persoană în țara noastră, viață noastră (la fel și cei din trecut)", iar din perspectivă economică, cei care oferă asemenea premii, consideră că fac o investiție imensă pentru anumite criterii, și balansează profitul și costul, pentru că nu cred că oferă premii degeaba (așa consider eu, dar cineva mai expert poate să mă contrazică).
E un subiect de dezbătut. Şi, ca la orice paradox (dacă admitem că avem de-a face cu un paradox), răspunsul nu apare tocmai uşor.
Asta pentru ca suferinta si dragostea(de multe ori conectate) suscita cele mai puternice exteriorizari sentimentale--arta.
Suferinta produce o tensiune interioara de o intensitate absolut colosala. Dupa parerea mea, arta survenita din suferinta atinge paroxismul.Aici includem artele plastice, muzica, literatura.
Si da, adancirea in suferinta/depresie reprezinta marturia unei obscure si perverse placeri masochiste, printre altele.Este un paradox.Suferinta iti solicita creierul si reprezinta o scuza pentru a progresa, o scuza pentru a fi "mizerabil" si este un "antidot" al plictiselii.
Observaţiile pe care le-ai făcut (inteligente, după părerea mea) dau naştere parcă la noi paradoxuri. Mai întâi, de ce sunt conectate acestea două: dragostea şi suferinţa? În muzică, cel puţin, este predominant căutată (sau chemată) dragostea, ca pe ceva pe care sufletul nostru o doreşte foarte mult, unicul lucru care ne-ar putea aduce fericirea. Şi când colo, ea ne aduce suferinţa. Something to think about. Pe de altă parte, de ce e atâta suferinţă în lume? Omul este fiinţa dominantă pe pământ; stăpâneşte peste toate celelalte forme de viaţă. Poziţia asta ar fi de aşteptat să-i ofere un sentiment special, de satisfacţie, de mândrie, de încredere în sine - nişte sentimente înrudite cu fericirea, nicidecum cu suferinţa. Din nou, ceva la care să reflectăm.
In primul rand, consider ca iubirea(autentica) pe care o investesti intr-o alta persoana poate fi prea puternica pentru a-i rezista, pe deplin, mental si fizic.Acest soi de iubire iti consuma fiecare nerv,fiecare suflare,pana in punctul in care te dedici pe tine insuti,la modul holistic. Oferi fiecare particica din tine acelei persoane pe care o iubesti,iar aceasta "ardere" te oboseste,dar nu-ti pasa. Apoi, consider ca cea mai mare investitie sentimentala in iubire exista atunci cand sentimentul nu este impartasit de cealalta persoana, de unde si suferinta exacerbata.
"În muzică, cel puţin, este predominant căutată"
Cea mai frumoasa arta este muzica care canta despre iubirea neimpartasita sau despre futilitatea vietii.
"ca pe ceva pe care sufletul nostru o doreşte foarte mult"
Cel mai mult, as putea spune. Fara dragoste, omul isi da seama de conditia lui efemera in aceasta lume.Este lasat in voia depresiei rezultata in urma realizarii realitatii.Cautarea dragostei este o fuga de realitatea morbida a acestei lumi.
"de ce e atâta suferinţă în lume?"
Cred ca budismul raspunde cel mai bine la aceasta intrebare.
Am citit câteva articole pe net despre "catharsis" - purificarea emoţiilor - şi găsesc interesantă doctrina, mai ales aplicată în context literar. Aristotel spune că şi ascultarea unei melodii (de calitate, bineînţeles) poate avea un efect terapeutic, aducându-l pe ascultător la o stare de calm şi de purificare. Nu mă îndoiesc că ai experimentat asta. Acelaşi efect poate avea şi lecturarea unei drame sau, de ce nu, a unei tragedii. Dar chiar şi a unei poezii precum "Iarna pe uliţă" a lui Coşbuc. 
Oamenii apreciază ceva cu care se identifică. Sau la care aspiră. Atât. Nu există altă explicație.
"Oamenii apreciază ceva cu care se identifică..." - Cam mulţi se identifică cu cele tragice, dacă am considera şi numai succesul ăsta enorm pe care l-a avut cartea lui Miller.
"Sau la care aspiră." - de aspirat, chiar nu cred că aspiră nimeni la ceva tragic.
Răspunsul este publicat...
Te rugăm să aştepţi ca răspunsul tău să fie trimis spre publicare.
