Puţină filosofie pe marginea verbului "a fi". Un filosof din antichitate a spus că "totul curge" şi nu prea văd cum ar putea fi contrazis. O idee ce s-ar desprinde de aici ar fi că nimic nu "este", că, mai degrabă, totul devine, sau se întâmplă sau curge. Kant a spus că "a fi" nu este un predicat real, ci o copulă a unui raţionament. Teologii au făcut mare discuţie pe seama sintagmei "Eu sunt cel ce sunt". Să luăm un element aparent stabil, să zicem fierul. Până am scris eu cuvântul fier, electronii se vor fi învârtit în jurul nucleelor de miliarde de ori. Mai este el acelaşi? Sunt eu acelaşi cu cel care am fost în copilărie? acelaşi cu cel care voi fi după moarte?
Cum filosofaţi 
pe marginea lui "a fi"? Există ceva despre care să se poată spune că "este"?
Asta e altă discuţie, care e cel puţin la fel de interesantă. Şi caracterul efemer, cât şi infinitatea sunt în egală măsură înfricoşătoare. Efemeritatea limitează şi infinitatea acoperă. Dar până s-ajungem aşa departe îţi dau dreptate. E bine să ne oprim din când în când, pentru facultăţile noastre mintale, dar în acelaşi timp e imposibil să ajungem la un consens cu noi înşine. Viaţa e atât de frumoasă şi deosebită, dar nu reuşesc de nicio culoare să găsesc o abordare care să nu fie cinică. Dar asta nu-i neagă splendoarea.
Ai văzut filmul Persona?
Răspunde
Ordonare:
După relevanţă
Esti. Dar doar acum, pentru acest moment. In momentul urmator, ceea ce iti voi spune va schimba probabil ceva in mintea ta, si nu vei mai fi acelasi. Deci existenta noastra e efemera. Nu ai ris niciodata pana acum de cum te-i comportat in anumite situatii de cand erai copil? Nu cred sa nu o fii facut, pentru ca acum, cand esti mare, ai alta perspectiva, si cea de atunci poate sa para amuzanta uneori in comparatie cu cea de azi.
Eu nu ma folosesc de fier ca exemplu, am o explicatie mai plastica. Ia apa dintr-un riu intr-un pahar. Poate ti-ar place sa crezi ca toata apa a venit de la izvorul riului, insa nu e chiar asa. Poate ca sunt citiva atomi care au aparut in apa riului datorita ploii, mult mai tirziu de cand a iesit din izvor. Sau poate ca sunt citiva stropi reziduali de pe urma activitatii omului. Iar daca vrei intreaga realitate, trebuie sa te gindesti si la ce lipseste din pahar, ce ar fi fost acolo daca nu erau anumite actiuni, sa zicem evaporarea apei, sau apa pe care animalele o beau din riu. Asa ca, ceea ce numesti tu riu, ce tine de la izvor pana la varsarea in mare, sa nu fie chiar intrutotul un riu.
In lumea asta, nu gasesti nimic despre care să se poată spune că "este". Pentru ca toate sunt trecatoare, toate sunt schimbatoare.
Daca vrei ceva imuabil, trebuie sa te intorci la acel "Eu sunt cel ce sunt". Adevaratul "a fi", "a exista", dincolo de toate cele trecatoare, acolo il vei gasi. Dar calea e lunga, e intortocheata, si intotdeauna dureroasa, si de aceea foarte putini au parcurs-o.
Si inca ceva. Nota zece pentru intrebare. O intrebare frumoasa, o intrebare care poate naste discutii frumoase, o intrebare care chiar te pune sa gindesti.
RăspundeCred că te-ai cam complicat puţin cu stropii ăia de ploaie. E bună chestia cu apa din pahar, care se evaporă în continuu. Cât despre râu, tocmai de aici a plecat înţeleptul de care ziceam, când a spus că nu te poţi scălda de două ori în apa aceluiaşi râu.
Răspunde
Da, am complicat un pic lucrurile. Ca sa aduc in discutie intreaga realitate. Ceea ce consideram noi apa din riu intr-un pahar, riul ca intreg, nu e asa, am stabilit asta, dar exista o chestie pozitiva, in care se mai adauga apa. de ploaie, ca tot ai spus de asta, sau din cine stie ce alte surse in afara de izvorul muntelui, si o chestie negativa, adica parte din apa ce iasa la izvor, dispare, cum ai zis tu, prin evaporare. Si, ca sa complic si mai mult lucrurile, cele doau se pot ingemana, sa ai in paharul tau citiva atomi ce au venit in riu dintr-un strop de ploaie, dar care, daca tu nu luai apa (insasi chestia asta e un fapt), o parte din ei s-ar fi evaporat. Deci apa ce o avem din "riu" e doar apa ce am luat-o dintr-un loc al riului, nu exprima apa riului in toata totalitatea ei, de la izvor pana la noi, asa cum am tinde sa credem.
Cit despre intelept, avea foarte mare dreptate.
Mi se pare mai interesant acum. Ai o gândire profundă.
Iar aluzie la paradoxul barcii lui Tezeu? 
Am un topor, ii schimb partea metalic si dupa un timp si coada, mai e toporul ala, sau e altul? )))
Fierul tot fier ramane si dupa, ca doar nu a devenit alt elemet doar din cauza asta.
Kant a spus bine. Ceea ce numim noi prezent este de fapt trecut apropiat.
Cat despre paradox, as spune ca eroarea principala este ca priveste un sistem doar ca pe o multime de elemente. Spre exemplu tu, cel de acum, nu mai ai aproape nicio celula identica cu cele pe care le aveai acum 5 ani.
Daca te-as privi doar ca pe o colectie de celule as putea deduce foarte simplu ca esti altul.
Numai ca aici e relevanta si pozitia acelor celule. Conexiunile neuronale pe care le aveai acum 5 ani au ramas in mare parte neafectate, ceea ce inseamna ca si constiinta ta s-a pastrat.
Continutul se schimba, forma se pastreaza. Iar in multe cazuri forma dicteaza proprietatile.
Asa ca iata si raspunsul meu: "Forma".
Şi la moarte probabil dispar conexiunile.
Apropo de paradoxurile alea, mi-a plăcut mai mult ăla cu barca decât cel cu toporul. Şi, deşi este doar un paradox, ridică nişte probleme destul de interesante. Îţi pui în mod serios problema: chiar era aceeaşi barcă? Revenind acum la problema cu persoana cuiva, dacă este el acelaşi cu cel care a fost în copilărie, lucrurile sunt şi mai complicate; te poţi duce înapoi până la timpul când avea doar câteva luni, sau câteva zile sau era încă nenăscut. Complicată lumea!
Nu e chiar asa.
Cu fierul, daca ii schimbi toporului partea metalica, s-ar putea sa regreti sau sa iti para rau. Sa regreti, daca ii pui un otel mai prost, si se toceste mai repede, incit sa ai mai mult de ascutit la el deit de taiat cu el, sau sa iti para bine, daca otelul acela te tine o viata de bun ce e. 
Iar celulele, toate dispar dupa 7 ani. Dupa 7 ani, organismule altul din punctul asta de vedere.
Insa, asa cum spui, informatia, continutul, forma, ramane.
Am incercat sa demonstrez doar faptul ca daca organismul tau se regenereaza permanent nu inseamna ca si tu, constiinta ta, se modifica.
Dar si modul de gandire se poate schimba (neuroplasticitate), se pot forma tipare neuronale noi, iar cele vechi sa dispara. Insa tot cred ca ai ramane tu si in cazul asta. Amintirile si restul lucrurile de baza se pastreaza.
Legat de copil.
Pai mergand pe logica asta, ca prin "mine" se intelege de fapt "constiinta mea", atunci acel copil nici nu exista (in logica de mai sus) pana la o anunita varsta la care simtul identitatii incepe sa apara.
Cat despre barca lucrurile stau foarte simplu: E doar o problema limbaj. Evident ca nu mai e tot barca aia.
"acel copil nici nu există până la o anumită vârstă..." - Tare asta! Ştiu, am scos puţin din context.
E vorba doar de topologie. "Este" e o condiţie a existenţei. Şi invers, dar nu e relevant. Acum nimic nu este, dar a fost; într-un moment a existat un este dar nu va mai fi la fel niciodată, nici când consecinţa nu se schimbă. Poţi să faci nişte chestii foarte mişto cu puţină analiză matematică despre treaba asta. Dar într-adevăr "este" e o greşeală de exprimare acceptată convenţional doar pentru a indica un punct care n-are de gând să-şi schimbe spaţiul prea curând sau o echivalenţă cu anumite referinţe.
Da, cam de topologie e vorba. Mi-a plăcut asta: "acum nimic nu este, dar a fost". :) Vezi tu, în ritmul ăsta trepidant al vieţii este bine uneori să ne oprim, fie şi numai pentru câteva momente, să reflectăm asupra caracterului efemer al lucrurilor. Şi când spun lucrurilor, spun tot ce există, inclusiv persoana noastră.
https://www.tpu.ro/......a-apoi-sa/
Nu, nu l-am văzut. Te referi la filmul ăla suedez; un film mai vechi. Am auzit de el, dar nu l-am văzut.
Mi-a venit în minte o replică de acolo, oarecum referitor la discuţie şi la link, uite un copy-paste: "The hopeless dream of being - not seeming, but being. At every waking moment, alert. The gulf between what you are with others and what you are alone. The vertigo and the constant hunger to be exposed, to be seen through, perhaps even wiped out. Every inflection and every gesture a lie, every smile a grimace. Suicide? No, too vulgar. But you can refuse to move, refuse to talk, so that you don't have to lie. You can shut yourself in. Then you needn't play any parts or make wrong gestures. Or so you thought. But reality is diabolical. Your hiding place isn't watertight. Life trickles in from the outside, and you're forced to react. No one asks if it is true or false, if you're genuine or just a sham. Such things matter only in the theatre, and hardly there either. I understand why you don't speak, why you don't move, why you've created a part for yourself out of apathy. I understand. I admire. You should go on with this part until it is played out, until it loses interest for you. Then you can leave it, just as you've left your other parts one by one.".
Frumos! Un film psihologic. Trebuie să-l văd.
Asta e altă discuţie, care e cel puţin la fel de interesantă. Şi caracterul efemer, cât şi infinitatea sunt în egală măsură înfricoşătoare. Efemeritatea limitează şi infinitatea acoperă. Dar până s-ajungem aşa departe îţi dau dreptate. E bine să ne oprim din când în când, pentru facultăţile noastre mintale, dar în acelaşi timp e imposibil să ajungem la un consens cu noi înşine. Viaţa e atât de frumoasă şi deosebită, dar nu reuşesc de nicio culoare să găsesc o abordare care să nu fie cinică. Dar asta nu-i neagă splendoarea.
Ai văzut filmul Persona?
Telefonul meu/cartea mea este la fel ca ieri, eu sunt in fata monitorului . Sunt destule exemple cred, depinde din ce punct de vedere te referi la ele.
Este interesant cum a ajuns Descartes la propoziţia asta filosofică. Mai întâi el se îndoieşte de totul: "m-am hotărât să-mi imaginez că toate lucrurile care îmi pătrunseseră în spirit nu erau mai adevărate decât iluziile visurilor mele". Pe urmă, tocmai de la această îndoială (gândire) deduce existenţa sa. Şi-a dat seama că atunci când voia să gândească că totul era fals, trebuia în mod necesar ca el, cel care gândea, să fie ceva, adică cineva care există.
Off topic:
Parca cu tine am discutat despre Timp, recte, un lant de transformari fizice...si nu l-ai inteles, cat si despre "infinit" sau "vesnicie"...si nu ai inteles nici asta. :)
Acum vad invitatia la a filosofa in "a fi" si "este"!
E frumos? :))
Adica nu stiu...e ok sa filosofezi despre "este", "a fi" sau "a fost", [CAND], (drace, tot Timp!)...NU intelegi Timpul? :)
Tot off topic, ai mai jos un raspuns care sper sa te edifice in ceea ce priveste "vesnicia" lui "este".
https://www.tpu.ro/go-to-answer/13766213/
Imi cer scuze pentru numerele extreme, (raspunsul a fost dat la o
alta tema) dar sunt cu atat mai de inteles pentru a realiza ca "ESTE", exista numai pe timp imprumutat, chiar daca e vorba de un 10^28 sau 10^90.
Dupa numerele si transformarile de acolo, mai filosofam despre "vesnicie" sau "este", cand vine vorba despre "Eu-l din copilarie"? :D
E ok si cu "omul", "Eu-l", "creierul"...si ce ati mai adus voi in discutie, dar cand il aplici pe "ESTE" unui "ceva" care rezista timpului 10^28 ani sau 10^90 ani...si apoi NU mai "este", e un pic deconcentrant, nu?
Mai ales, cand tu infirmai existenta Timpului doar acum vreo doi ani. :D
Stiu, par rau. :)
"Sa filosofam pe marginea lui "a fi""... :)
"Stiu, par rau. " - E bine că doar pari; şi nu eşti.
Incercam si eu...
E usor de rasturnat ideea filosofului asupra lui "ESTE", si ca sa raspund direct la:
"Există ceva despre care să se poată spune că "este"?", on topic de data aceasta "ESTE" radiatia cosmica de fond, fara drept de apel.
ESTE, si gata.
Daca judecam uman, la scara timpului sistemului solar, "ESTE" si protonul din exemplul meu, datorita "vietii" sale de 10^28 ani.
Pentru a-ti face o idee despre 10 la puterea 28, (adica 1, urmat de 28 de zerouri), - se formeaza sistemul nostru solar, se formeaza Terra, se ciocneste de o planeta fara nume, se formeaza luna, se termina epoca Hadeeana, apare viata, se sfarseste viata, Terra este distrusa, sistemul solar devine istorie...si protonul ales ca "martor" tot ESTE.
Ei?
Ce spunea filosoful acela?
Comentez doar referitor la sintagma "Eu sunt cel ce sunt".
Mi se pare o expresie mult prea profunda ca sa fie inventata de un scriitor anonim din antichitate.
"Be - don't try to become".
"Este" e singurul care exista, celelalte sunt derivate din el.
Cine o mai fi zis şi asta? De ce să nu încerc să devin? Dacă vreau să devin un inginer sau un doctor, ce ar fi rău în asta?
Nu are nici o legătura. Devii cine vrei tu d.p.d.v. profesional dar asta nu înseamnă ca ești altcineva. Ești același doar ca profesezi altceva. Nu-ți pare a fi o abordare diferită?
Ai dreptate, eu m-am dus greşit pe direcţia devenirii profesionale.
Totul exista, si deci totul a fost, este si va fi, nimic nu ramane constant ci se schimba. Totul este, dar doar un anumit timp, pana devine altceva precum un obiect reciclat sau un sentiment imediat inlocuit de altul. Toate formele lui "a fii" sunt legate intre ele si nu pot trai una fara cealalta datorita existentei schimbarii.
Răspunsul este publicat...
Te rugăm să aştepţi ca răspunsul tău să fie trimis spre publicare.
