Risipite zambete,suflete rupandu-se,lasi o lacrima-n extaz,lupta ta e doar un haz.Da,te-ai luptat bine,o suta de suflete rapite de ipocrizia zambetului tau malefic,dar eu nu risc sa zambesc,doar pentru a-mi alina suferinta,sa las inima imblanzita, dar cu sangele rece.Nu,prefer sa lupt cu suferinta contra suferinta,vreau sa sparg bariera agoniei,si sa-mi infrang teama de fericire,pentru a triumfa,in final,asupra esecului existential,sa raman o forma perfecta,fara ridurile zambetelor ce-au supravietuit in lupta cu lumea,riduri euforice,constelatii pentru lume,sugestive in forma lor perfect curbata,spun adio vietii intr-un mod ironic.
Suferinta inspira vitalitate,este un izvor de lacrimi insangerate,otravite,dar te tine in viata,iti da un impuls de a privi lumea in forma ei cea mai proasta,o licoare tamaduitoare pentru ochii injectati de jovialitate,doua mingii ce se sparg la primul ghimpe al terorii.

Plangem cand ne nastem,plangem cand murim.
Radem de trecutul nostru,sau mai degraba de moartea noastra iminenta? Nu stiu, e amuzant sa traiesti.

Stii ce e mai amuzant? Sa mori
Se spune ca totul isi are scopul, de ce moartea noastra nu ar avea unul?
Intotdeaua m-am gandit ca spatiul in care ne aflam este doar un univers de tranzitie dintre viata si moarte. Toata lumea isi lasa lucrurile materiale si spirituale aici, de parca ar fi o groapa de gunoi a societatii. E amuzant, nu? O groapa cu sentimente aruncate, folosite degeaba. Totul pluteste in eter, in popria-si lumina, sau propriul intuneric.
Cand ne vom duce la bau bau acolo sub pamant nu vom putea lua nimic cu noi din acest univers, deci nici macar sentimente. Le vom lasa tot aici, totul e aici si in acelasi timp ..nu e nimic aici. Absolutul nu e aici.
Pana si trecutul isi are rostul...cu toate ca nici macar trecut nu putem sa luam cu noi cand ne-om duce. Iti dai seama..sa ajungi acolo gol de interior si exterior. Si eu imi pun intrebarea...tu cum o sa fii tu acolo daca esti dezbracat de tine? Asta ne individualizeaza pe noi..trecutul, pentru ca prin trecut este trecut totul. Nu spun ca noi am fi cine stie ce expresii ale unei personalitati, as you know, suntem formati din cuvintele celorlalti.
Acum vin si te intreb Ciorane (sau Ciorape, cum il alinta profesoara mea de latina) daca noi nu ne avem pe noi...ce aghiuta mai avem? Nici macar moartea nu e a noastra...are si ea copii si sotie. Asa ca de ce sa radem de ceva ce nu este al nostru?
Noi nu avem nimic si totusi avem un scop. Atat avem.un scop. Cuvantul asta mic fara atat de multa relevanta uneori si uneori fiind exact ceea ce ne defineste.
Eu rad in continuare, nu stiu daca traiesc sau daca mor dar stiu ca sunt prietena buna cu nefericirea.
Tu ai ras cand ai murit nascandu-te sau vei rade cant te vei naste murind?
And btw, dedicatie: Blood - In this moment