ma ajutati putin? em de scris eseu pe tema: "sistemul valoric al familiei" ma poate ajuta cineva cu idei?

Fa/ti singura temele

Socializarea constituie procesul de continuă transformare a individului „din fiinţă biologică într-un subiect al unei culturi specifice" (Bernstein). Deşi aptitudinea de socializare este o caracteristică esenţială a naturii umane, la naştere, facultăţile intelectuale, afective, de relaţionare, acţionale există numai în stadiu de virtualitate; pentru a se dezvolta, ele necesită un context social capabil să ofere copilului situaţii multiple de comunicare socială şi afectivă.
Prin socializare se transmit şi se structurează:
– modalităţile de comunicare: sisteme de coduri lingvistice, simbolice, expresive (non-verbale);
– modele sociale de comportament pe baza unor norme funcţionale considerate ca valori într-o anumită cultură;
– seturi instrumentale (modalităţi de cunoaştere, de învăţare etc.);
– posibilităţi de relaţionare interpersonale ca şi forme de comportament caracteristice vieţii de grup;
– modelarea motivaţional-afectivă a individului.
Mecanismele socializării: adoptarea succesivă de status-uri şi roluri sociale (preşcolar, şcolar, adolescent etc.), învăţarea socială, învăţarea instituţionalizată, jocul, imitaţia, identificarea etc.
Socializarea începe în copilărie, se continuă într-o formă marcată până în stadiul de adult şi mai puţin după (socializarea continuă). Finalitatea sa este reprezentată de adaptarea şi integrarea în societate şi în lumea valorilor.

Condiţii ale socializării copilului în familie
Reuşita / nereuşita socializării prin intermediul grupului familial sunt condiţionate de:
Climatul afectiv: atunci când acesta este echilibrat, caracterizat de un nivel înalt de satisfacţie obţinut în relaţiile cu ceilalţi parteneri ai actului intepersonal, el constituie o premisă importantă a maturizării intelectual-afective a copilului. Dezechilibrele emoţionale, tensiunea, violenţa, conflictualitatea vor fi de incriminat în primul rând atunci când avem de-a face cu diferite forme de tulburări de comportament, dar şi cu retardări intelectuale, care adesea nu sunt condiţionate atât genetic cât social.
Simetria / asimetria familiei: în familie, relaţiile de rol ale părinţilor trebuie să fie simetrice şi complementare; ele sunt reglate de exigenţe socio-culturale de care nu se poate face abstracţie. Absenţa unuia dintre părinţi este nefavorabilă maturizării, fie datorită faptului că un singur părinte este nevoit să-şi asume sarcini cu valenţe contradictorii (afective şi autoritare), fie datorită distorsiunilor ce pot interveni în comunicarea adultului cu copilul (afecţiune excesivă, de exemplu).
Atitudine de acceptare / neacceptare a părinţilor faţă de copil. De multe ori neconştientizată, neacceptarea se poate manifesta în forme disimulate, de tipul comportamentelor autoritare, motivate în plan conştient prin grija pentru copil, sau al unor comportamente aparent acceptante, cu ar fi supraprotecţia.
Numărul de copii şi locul în familie: copilul unic are multe şanse să creeze o situaţie problematică deoarece el va focaliza afectivitatea adulţilor care vor avea tendinţa să-l supraprotejeze. Familiile cu doi sau trei copii favorizează maturizarea afectivă, realismul în relaţiile interpersonale şi capacităţile adaptative.
Compoziţia fratriei: diversificarea pe sexe în cadrul grupului fratern mixt este de natură să atenueze rivalităţile în timp ce omogenitatea va accentua opoziţia şi confruntarea.
Modelele culturale ale familiei: copilul este de la început „prizonier" al unui anumit mediu cultural. De aceea, succesul sau eşecul său sunt, într-o oarecare măsură, predeterminate de ceea ce i se oferă de timpuriu.
Stilul educativ practicat în familie: comportamentul autoritar (paternalist), exagerat permisiv (de tip matern) ca şi comportamentul indiferent constituie factori importanţi de predicţie a eşecului în dezvoltarea socială a copilului. Comportamentul responsiv caracterizează un regim educativ democratic superior celorlalte forme de exercitare a prestaţiei educative.
Nivelul de aspiraţie al familiei în raport cu copiii: acesta poate fi realist, adecvat potenţialului psihointelectual al acestora, excesiv sau sub posibilităţile de realizare ale copiilor, lipsindu-i astfel de stimularea necesară oricărei dezvoltări.
Deficienţe ale socializării în şcoală
1. În şcoală, socializarea se realizează mai sistematic, orientată în funcţie de obiectivele educaţionale proiectate. Ea poate atenua deficienţe ale socializării în familie dar poate, de asemenea, să rămână ineficientă, datorită caracterului formal al cadrului depersonalizat.
2. Datorită faptului că în societate acţionează mai multe instanţe de socializare, este posibil ca sistemul valoric-normativ promovat de şcoală să nu coincidă cu acela din familie sau din alte grupuri în care este inclus copilul. Necoincidenţa modelelor de socializare poate fi descrisă sub trei forme:
– paralelismul: fără a fi disjunctive, valorile unui sistem nu se regăsesc în celelalte;
– divergenţa: ceea ce este valoare într-unul din sistemele normative devine comportament marginal, discutabil – în limitele acceptabilităţii – în celelalte;
– contradicţia: desemnează antagonismul flagrant dintre modelele de socializare; semnul atribuit unei valori se inversează la trecerea de la un model la altul; un comportament pozitiv în cadrul unui grup în grupuri de vârstă este recuzat şi transformat în interdicţie explicită în celelalte grupuri (familie, uneori şcoală).
3. Înţelegerea greşită de către unii educatori a finalităţii procesului de socializare ca „dresură socială" prin care sunt favorizate conformismul, adecvarea la norma instituită şi impusă din exterior de către adult, standardizarea comportamentală.
4. Tratamentul preferenţial acordat elevilor „buni" cu care profesorul are tendinţa de a se interacţiona mai frecvent şi care sunt astfel mai motivaţi şi mai receptivi la influenţele educative, odată cu tendinţa de a slăbi legăturile interpersonale cu elevii care au un randament şcolar mediu mai scăzut.
5. Tendinţa de a întări, prin sancţiuni severe, comportamentele aşa-numiţilor „copii – problemă" de a-i „eticheta" negativ, de a-i considera irecuperabili.
6. Necunoaşterea psihologică a perioadelor „critice" ale dezvoltării (pubertate, adolescenţă), marcate de negativism, comportament excentric, ostentativ, „normale" pentru această etapă de vârstă, când tânărul încearcă să-şi configureze propria identitate în opoziţie cu adultul, să se afirme şi să acţioneze autonom.
7. Necunoşterea particularităţilor individuale ale copilului: oferta educativă este omogenă, uniformă, dezindividualizată pentru copiii extrem de diferiţi din punctul de vedere al capacităţilor, al reactivităţii emoţionale, al stilului acţional etc.
8. Insuficienta cooperare a şcolii cu familia, lipsa unui feed-back informaţional între cele două instanţe educative, absenţa sau caracterul ocazional a unor decizii luate în comun, a împărtăşirii de experienţe pedagogice în cadrul unui dialog deschis din ambele părţi.
Cauzele acestei situaţii sunt multiple şi ţin atât de familie (nivel socio-economic şi cultural, mentalităţi, timp liber, factori de stress care orientează atenţia părinţilor spre alte domenii de acţiune), cât şi obişnuinţele şi prejudecăţile profesorilor. Printre acestea din urmă se numără: limitarea acţiunii educative la orele de clasă, ignorarea de către profesor a modului în care elevii îşi petrec timpul liber, a grupurilor de afiliere, a problemelor familiale de care copilul este marcat etc. Nu în cele din urmă se numără şi reacţia de prestigiu a profesorilor faţă de intervenţia părinţilor considerată ca o intruziune într-un domeniu în care ei nu au competenţele necesare.
9. Insuficienţa dialogului dintre profesorii din aceeaşi şcoală care ar trebui să constea în dezbateri comune privind problemele şi dificultăţile întâmpinate; condiţia unui asemenea dialog ar fi ca el să se desfăşoare, pe cât posibil, într-un cadru informal, astfel încât să poată fi depăşite rezistenţele, prejudecăţile, orgoliile, să poată fi deblocată spontaneitatea şi gândirea creatoare prin intermediul comunicării de grup.
10. Efectele educaţiei formale, ale învăţământului frontal, în general efectele actului educativ de tip autoritar, caracterizat prin preponderenţa tabuu-urilor, a restricţiilor, a „normelor" se constată şi în inabilitatea educatorilor de a stabili legături interpersonale atât cu copiii cât şi între ei.
11. De multe ori, imaginea de sine a profesorului este construită în raport cu un canon social (modelul ideal al profesorului „bun") care poate fi mai mult sau mai puţin adecvat sinelui real al persoanei. Asemenea educatori au tendinţa de a se adapta exigenţelor emise de cei de care depinde exercitarea profesiei lor („personalitatea comercială" de care vorbeşte Erich Fromm) chiar dacă aceste exigenţe contravin propriilor convingeri.
12. Şcoala promovează încă metode excesiv de tradiţionale, inflexibile, perimate în raport cu schimbările sociale şi cu mediul socio-cultural al vârstei tinere. Această problemă apare frecvent – şi acut – la vârsta adolescenţei, atunci când educatorii, ei înşişi tributari unui model cultural, sunt incapabili să asimileze şi să integreze transformările de ordin social şi, în legătură cu acestea, noul profil psihologic al adolescentului care tinde spre un stil de viaţă cu totul diferit de al antecesorilor. Este vorba, de fapt, de problema mult disputată a conflictului dintre generaţii în care, trebuie s-o recunoaştem, vârstnicii se fac vinovaţi prin conservatorism şi inacceptanţă faţă de tineri



Sper ca iti va fi de folos. :* Bafta!