Se cunoaşte, cel puţin până în prezent, că viaţa în general nu ar fi posibilă fără apă. Datorită însuşirilor sale fizice şi chimice, apa reprezintă un factor primordial în desfăşurarea diferitelor procese biochimice şi fiziologice.
Hidrofitele (Hydrophyta), plante adaptate să trăiască în mediul acvatic având organele hibernale şi mugurii de regenerare sub apă, constituie o categorie de plante caracterizate printr-o serie de trăsături particulare. Acestea pot fi:
-plante adaptate strict la viaţa acvatică fără să fie fixate de substrat: Lemna minor, L. trisulca, Salvinia natans, Utricularia sp. ş.a.;
-plante acvatice fixate de substrat prin intermediul rădăcinilor adventive; acestea pot fi: natante: Nymphaea alba, Nuphar luteum, Trapa natans, Hydrocharis morsus-ranae, Stratiotis aloides ş.a.; şi submerse: Valllisneria spiralis, Potamogeton lucens, Ceratophyllum demersum, Myriophyllum sp., ş.a.;
-plante fixate de substrat printr-un sistem rizomal sau radicular bine dezvoltat: Sagittaria sagittifolia, Alisma sp., ş.a.
Acestor plante le sunt caracteristice: presiunea osmotică scăzută, sistemul radicular slab dezvoltat, perişorii absorbanţi slab dezvoltaţi sau absenţi, tulpină verde cu ţesuturi mecanice şi conducătoare slab dezvoltate, dar cu o puternică dezvoltare a aerenchimului ce le asigură micşorarea greutăţii specifice, permiţându-le plutirea sau menţinerea la diferite nivele sub apă; lipsa stomatelor de pe faţa superioară a frunzelor natante şi lipsa lor de pe faţa inferioară ce vine în contact cu apa; frunze subacvatice subţiri, puternic divizate pentru a nu fi sfâşiate de curentul apei, lipsite de cuticulă; epiderma posedă cloroplaste iar mezofilul nu este diferenţiat în ţesut palisadic şi lacunar; apar frecvent hidatodele, care elimină excesul de apă sub formă lichidă ( Pârvu, 2000).
Plantele amfibii sunt adaptate morfologic şi structural la mediul acvatic, dar în acelaşi timp pot supravieţui şi pe mediul terestru după retragerea apelor. Modificările lor structurale şi morfologice faţă de specia tip, determinate în primul rând de apă, sunt fenotipice, reversibile.
Când ne referim la mediul acvatic, trebuie să ne gândim de fapt, la particularităţile fizico-chimice ale apei: temperatura, turbiditatea, ph-ul, radioactivitatea, gradul de încărcare cu diferite noxe. Au importanţă mare: cantitatea de oxigen dizolvat (indicator de puritate al apei), consumul de oxigen, diferite substanţe biogene (substanţe minerale, microelemente, substanţe toxice).
Cunoaşterea caracteristicilor fizico-chimice ale apelor au importanţă deosebită în interpretarea proceselor fundamentale legate de dezvoltarea biocenozelor dar şi o importanţă practică. Datorită însuşirilor ei particulare, apa induce adaptări morfo-structurale neîntâlnite la plantele care populează mediul terestru.
Asupra plantelor acvatice nu acţionează niciodată un singur component chimic din apă, ci întregul complex de elemente chimice, atât minerale cât şi organice.
Plantele acvatice constitue un grup ideal de organisme la care se poate constata în modul cel mai frapant influenţa apei asupra morfologiei şi structurii corpului lor.
Plantele acvatice formează în regnul vegetal o categorie care poate fi uşor recunoscută printr-un număr important de caractere şi corespondente izbitoare.
Mediul acvatic intervine mai repede sau mai încet în modificarea formei externe a organelor şi corespunzător în structura internă a acestora.
Insuficienţa oxigenului în apă, duce la dezvoltarea puternică a spaţiilor aerifere intercelulare sau a canalelor aerifere. Asemenea spaţii se formează în toate organele plantelor, inclusiv în cele reproducătoare.
Majoritatea plantelor acvatice şi palustre deşi înfloresc şi fructifică se înmulţesc predominant pe cale vegetativă.
AvalohAlyn întreabă: