Teologic vorbind, m-am obişnuit ca în creştinism să înţeleg suferinţa ca imperativul sacru ce conţine sensul vieţii, în fond, cum discutam cu Blondissima, religia se axează pe urmarea exemplului lui Iisus, pe renunţarea la eu în favoarea primirii de harismă.
Enfin, acum întrebarea este, dacă suferinţa este sensul suprem al vieţii, de ce ni se dă dreptul să luptăm împotriva ei? Dacă avem dreptul să ne scăpăm de ea, de ce nu ne putem sinucide?
Nu spuneţi că nu avem dreptul să scăpăm de ea, atunci ar trebui să îmi explicaţi absurdul existenţei medicinei.

Sa punem problema si invers, daca ar fi permis, nu neaparat si incurajat, suicidul, cati ar face-o si cine ar avea cel mai mult de pierdut? Cumva institutia numita biserica?
E ilogic sa pretinzi si sa crezi ca il iubesti pe Dumnezeu mai presus decat pe tine, ca poti sa traiesti pentru el dar nu-ti poti da viata pentru/in numele lui. Sau daca poti s-o faci, sa crezi ca nu e bine. Ar fi asta sau nu ar fi cea mai mare dovada de iubire?

Moartea este adesea o binefacere, uneori este singurul lucru care ne mai tine in viata.Ar face-o multi, cauzele negative ar fi asupra familiei, asupra societatii.Biserica nu pierde nimic,orice crestin care fie ca o urmeaza,fie ca nu, stie argumentul lui Toma cum că el ca om este proprietatea lui D-zeu.
Nu e ilogic sa il iubesti mai presus de tine, asta nu inseamna injosire mai ales ca D-zeu ipotetic ar fi in noi.Asta e si ideea, sa il lasi sa intre in tine pana cand nu mai existi tu ci doar harul lui.Nu iti dai doar viata,iti dai tot ce insemni si cu o suferinta extrema,lui,asta intr-adevar ar fi cea mai mare dovada de iubire pentru ca tot sentimentul bun vine de sus insa singurul lucru pe care il ai este exact sinele

Iar ma simt roz si pufos, damn it Hombre, pastreaza un pahar ca vin si eu daca tot e rupta frana

Sa nu te superi dar eu sunt atee si tot ce tine de religie nu suport deci prefer sa nu comentez decat...in felul urmator.Lupti sa numai suferi pentru ca nu suferinta este sensul suprem ci viata insasi.Suntem aici ca sa ne bucuram de viata asta.Sa invatam, cu suferinta sau fara

Suferinta nu e nici pe departe sensul suprem. Adevarul adevarat, universal, unic este Dumnezeu. Noi trebuie sa "aflam" adevarul. Revenind, suferinta este doar o rezultanta a metodelor de a ajunge un om bun. Exemplu: daca dai o jumatate de paine unui sarac vei ramane cu jumatate. Ai facut o fapta buna si ai mai urcat o treapta pe scara credintei insa ai ramas cu jumatate de paine. Acum trebuie sa mananci mai putin, deci sa suferi. Rezulta ca in acest caz suferinta duce spre sacrificiul pentru aproape.

Suferinta este catalogata cateodata intr un caz particular si anume durerea biologica. Multi vad aceasta senzatie ca fiind negativa insa durerea este unul din principalele aparate biologice de supravietuire deoarece ne indica eventualele probleme in "punga de apa" ce o numim corp.

Studiile mele de atunci erau mai mult pe baza suicidului deci ideile ar putea fi exagerate, cu un sens metafizic pozitiv.Ma gandeam la suferinta ca purificare,sensul vietii, mantuirea se realizeaza prin suferinta si in suferinta, ma refeream nu la suferinta in sine cat la un remediu voit de Dumnezeu.Intr-un sens m-am convins mai tarziu ca nu e fals sa luptam contra suferintei ci e falsa insasi iluzia invingerii sale

Foarte interesanta ipoteza ta. Acum noi vorbim in sens filozofic deci aproximativ noi teoretizam. Ideile sunt multiple, adevarul e unic.

Ma bucur nespus de mult ca am gasit pe TPU o persoana a caror replici necesite mai multa putere de procesare decat uitatul pe pereti pentru a le intelege.

E foarte fireasca, fireasca ca adevarul.
Si eu sunt surprins de codul tau filozofic atat de natural.