As dori un rezumat cu "La Medeleni" - volumul 2, va rog.

Bună.
www.e-referate.ro, www.referate.ro
Pa, pa.

Clasa VIl-a modernă analiza poeziaMelancolie ― "Părea că
printre nouri s-a fost deschis o poartă, prin care trece albă
regina nopţii moartă" ― cu o viteză păgubitoare în primul rînd
ortografiei, călcată la toate virajurile gramaticale, ca o vulgară
găină sau gîscă pe şosea.

Tinerii comentatori ai melancoliei eminesciene se desfătau ca
la lectura unor stihuri de Topîrceanu, rezervîndu-şi masca
melancoliei pentru tezele ştiinţifice, îndeosebi pentru cea de la
matematici.
Profesorul de literatură se uita pe fereastră fredonînd mintal o

arie dinVăduva veselă. Purta o lavalieră la fel cu a lui Maximilian
din Fire de artist, şi avea numai douăzeci şi şase de ani. Pe bu-
levard treceau cu paşi dănţuitori fete cu bluze de vară... şi pe
caiete"regina nopţii moartă".
"Dan Deleanu,
cl. VII-a m."
Iscălitura din josul paginei scrisă în cursive torenţiale, era
abia schiţată, ca pe recipisa unei telegrame urgente.

Dănuţ se uită la ceasul-brăţară, descoperindu-l cu o bruscă
mişcare a braţului: unghiul drept al minutarelor arăta trei
jumătate. Se aplecă la urechea camaradului de bancă.
― Mir cea...
―? clipiră ochii bruni, smulgîndu-se din decorul nocturn al
Melancoliei cu un reflex de lună şi o iluminare parcă.

― ...eu plec. Ia-mi tu geanta. Neîntîlnim acasă.
― Nu m-aştepţi? se alarmă Mircea, întorcînd condeiul.
― Nu pot. Nu mai pot. Vreau să ştiu tot. Să se sfîrşească

odată.
― Cum? Te duci acolo?
― Da.
― Şi scrisoarea?
― Rupe-o.

―? Asta nu! Eu o duc.
― Am spus nu.
― Dan!
― Nu te-amesteca.
― Dan, te-ai jurat! se încruntă Mircea cu ochi serioşi şi o
subită roşeaţă în obraji.
― Am să-mi calc jurămîntul- Nu te uita aşa!- Tu "n-ai
iubit", continuă în gînd Dănuţ, intimidat şi exasperat de dispreţul
ironic al camaradului său.
― Pentru o astfel defemeie?

― Mircea!
― Ssst! şuşuiră glasuri indignate.

Izbind pupitrul şi aruncînd o privire de sfidare întregei clase,
Dănuţ se ridică din bancă, spătos, zvelt şi ondulat în uşoara
uniformă de camgar. Înaintă spre catedră, febril, urmărit de
priviri nedumerite: Dănuţ era printre premianţii clasei. Şi e o
axiomă pentru orice elev bun că o oră e cu totul neîndes-
tulătoare pentru întocmirea unei teze destinate notelor majore,
mai ales la română unde "scrii tot ce-ţi trece prin cap".
― Ai şi isprăvit, Deleanu? întrebă profesorul, ritmîndu-şi
întrebarea şi gestul ― din distracţie ― pe aria de operetă

fredonată pînă atunci.
― Da, domnule profesor.
Aruncă spre uşă o privire semnificativă.
― Cum s-ar zice: "veni, vidi, vici..." intonă profesorul cu
familiaritatea cantabilă a chelnerilor de berărie cînd se avîntă

plesnind din şervet, c-un "vine, vineeee..."
― Hî! zîmbi Dănuţ condescendent.
― Ce zici, Deleanu, despre Eminescu al nostru? Genial poet:

ai? Are un ce aparte...
Dănuţ strînse pumnii cu o vigoare sportivă.
―Îmi permiteţi să plec, domnule profesor... Ştiţi, căldurile!

răsuflă el, trecîndu-şi batista peste faţa năduşită glacial.
― Poftim, poftim.
Dănuţ se înclină scurt şi se smunci spre uşă, lăsînd în urmă-i
plutirea de parfum turburătoare şi impudică a adolescenţilor
impregnaţi de intimitatea unei femei cochete.

Profesorul aspiră cu nări viguroase parfumul evocator şi,
netezîndu-şi mustăcioara cu un deget, începu să fredoneze o
arie dinFetiţadulce. Totodată deschise caietul zvîrlit pe marginea
catedrei şi, aruncînd o privire distrată pe teza indescifrabilă ― cu
satisfacţia înduioşată a chefliilor care nu se uită la bacşiş ― puse
un zece apăsat cu creion roşu, notă care ignora şi conţinutul
tezei, şi M ela n co lia, dar care aplauda superlativ pulpele grăsune şi
dessous-urile roze ale Floricăi Florescu în Fetiţa dulce.
"Mircea Balmuş,
Cl. VII-a m."

Toată revolta lui Mircea se descarcă în iscălitura aruncată în
mijlocul filei, subt teza neisprăvită, făcînd, alături de
corectitudinea fină a rîndurilor de mai sus, efectul dezordonat al
trăsnetului într-un impecabil parc englezesc.
― Şi dumneata, Balmuş? Ce-aţi păţit azi? se minună
profesorul, consultîndu-şi ceasul.

― Sînt cam indispus, domnule profesor, răspunse Mircea
aşezîndu-şi teza sacrificată peste teza lui Dănuţ.
Trecu în goana mare prin coridorul pustiu. Coborî scările,

vîrtej. Îl ajunse pe Dănuţ dincolo de bulevard.
― Dan! Dan!
― Cemaivrei?
―... Eşti supărat pe m i n e!
Se priviră ochi în ochi. Dănuţ sfida.

Ceva mai înalt şi mult mai voinic decît Mircea şi decît toţi
camarazii lui ― chiar decît repetenţii mustăcioşi ― Dănuţ avea
în schimb o faţă copilăroasă, cu toate că în jurul ochilor i se
inelau, viorii, cearcănele dragostii. Izgonită din trup, copilăria
stăruia delicat în rotunjimea lină a obrajilor, în puritatea feminină
a bărbiei şi a gîtului, şi în entuziasmul fraged al mîniei cu reflexe
de violetă pe fruntea cuo vînă răzvrătită. Mişcările sportive şi
conturul hotărît al trupului îi dădeau o energie aparentă,
atenuată, dacă nu dezminţită, de dulceaţa molatecă a ochilor
castanii. Roşeaţa mînilor se învecina cu izbucnirea lacrimilor pe
obrajii lui Dan ― încă Dănuţ.

― Ascultă, Mircea, începu el îndoindu-şi cu un gest familiar
liceenilor cozorocul chipiului; Adina, orice s-ar întîmpla, şi orice-
ai gînditu, nu-i o femeie. Bonjour.
Cotind pe o stradă laterală se îndepărtă cu paşi elastici,
întrecînd pe rînd pe toţi trecătorii.
"Asta înseamnă că eu sînt un măgar!" monologă Mircea.

Un tramvai, venind dinspre Cotroceni, se opri la halta
apropiată. Mircea se repezi într-acolo. C-un picior pe scară şovăi.
Întoarse capul în direcţia lui Dănuţ. Îi zări mersul aplecat şi
nervos ca şi scrisul.
"Du-te cu tramvaiul; du-te cu tramvaiul", şoptea îndîrjită
demnitatea lui Mircea.

Totuşi, numai demnitatea lui luă tramvaiul. El se luă după
Dănuţ, săltînd cele două genţi şcolare care-i împovărau braţul.
"Ca un hamal!" se batjocori singur ştergîndu-şi cu podul
palmei broboanele de năduşeală.

"Aşa îţitrebuie", gîndi el, întrebuinţînd pronumele la persoana
doua, ca şi cum în felul acesta ar fi stabilit o distanţă între
Mircea Balmuş, care se lăsa jignit fără să reacţioneze, şi glasul
critic care, neatîrnat, înfiera această nedemnitate.

Arşiţa se abătuse ca o migrenă colectivă asupra trecătorilor congestionaţi şi lenţi. Cînii scoteau limba; oamenii batistele. Pe acoperişul caselor s-ar fi putut prăji cafeaua.
Soarele ardea atît de intens încît pierise, alb, ca un viscol, în cerul scînteietor.
Bucureştiul aştepta noaptea ca o ploaie.
Vioiciunea agresivă a lui Dănuţ şi graba lui Mircea după el,

AICI GASESTI REZUMAT 2 si 3 La medeleni http://www.scribd.com/doc/2282640/Ionel-Teodoreanu-La-Medeleni-vol-23

tot ce au dat e prost e exact cum e in carte nu e rezumat

Deşi plină de şcolari, vasta clădire a Liceului Lazăr din
Bucureşti amuţise. Din ea nu s-auzeau decît zvonurile de-afară:
gemătul lung al tramvaielor; vociferările ritmice ale oltenilor cu
zarzavaturi, fructe şi cărbuni; şi în răstimpuri, prin flacăra albă a
verii, corul crud şi anarhic al vrăbiilor din Cişmigiu.

Mai bine de cinci sute de peniţi porniseră cruciada ultimelor
teze ale anului, alungate de aceeaşi teroare ― corigenţa sau
repetenţa ― călăuzite de acelaşi fanatism: cucerirea vacanţei
fără de griji.
În toate clasele, mirosul acid al cernelii stăpînea ― mai

presus de celelalte ― ca prezenţa unui destin. De pe catedre,
dominînd şirurile spinărilor aplecate, zeii didactici ― îndeobşte
sluţi, neraşi, cu ochelari călări pe triste nasuri ― aveau expresia
enigmatică a zeilor autentici.

Fiţuicile circulau pe subt pupitre, se tupilau subt sugătorile
imprimate cu tabla înmulţirii, pîndeau subt filele caietelor liniate
şi emoţionate ― agere şi clandestine ca şopîrlele ― răsărind
dintr-o manşetă cu inscripţii microscopice, din crăpăturile
atavice ale băncilor sau din alte tainiţe intime. Cînd şi cînd, uşa
vreunei clase se deschidea cu o încetineală leşinată şi se
închidea patetic, izgonind pe coridor un mic Oedip în uniformă,
prins cu fiţuica în caiet, cu cartea pe genunchi sau aplecat
famelic pe caietul vecinului. Şi corul antic al tăcerii murmura-n
urechile urechite în prezent şi viitor: "Repetent... repetent...
repetent..."

Alteori, o uşă izbucnea în lături şi se-nchidea pocnind ca un
aplauz formidabil, făcînd loc şcolarului palid de emoţie, care cu
gestul scenic al Damei cu camelii, ţinea pe faţă batista copios
carminată cu sîngele unei sticluţe de cerneală roşie...

Si eu!