Eu când vreau să fluier, fluier, lăudabilul debut în lungmetraj la lui Florin Şerban, a avut ieri lansarea la festivalul de film de la Berlin. Avem un motiv de bucurie: nu numai că acesta este primul film regizat de un român inclus în competiţia Berlinalei în ultimii 17 ani, dar este şi unul dintre cele mai bune debuturi româneşti ale deceniului.
În centrul atenţiei este Silviu (debutantul George Piştereanu), un puşti de 18 ani deţinut într-un penitenciar pentru delincvenţii juvenili. Silviu mai are doar câteva zile până la eliberare, dar aceste zile se transformă într-o adevărată veşnicie când fratele lui mai mic, Marius (Marian Bratu, copilul din Lampa cu căciulă), îl vizitează pentru a-i spune că mama lor a venit în ţară şi are de gând să-l ia cu ea în Italia, unde locuieşte acum. Ne dăm repede seama de ce Silviu se împotriveşte cu ardoare acestei decizii şi este în stare de orice pentru a-şi împiedica mama (Clara Vodă) să-i ia fratele. Cu o extraordinară economie de mijloace (fără coloană sonoră, replici puţine, gesturi tăcute, protagonist filmat din spate), Florin Şerban construieşte o tensiune excelentă, pe care o foloseşte imprevizibil.
La cei doar 20 de ani ai săi, George Piştereanu reuşeşte un rol iesit din comun, care l-ar putea arunca chiar în vizorul juriului festivalului, într-o fericită schimbare faţă de anii anteriori când doar actori în vârstă au reuşit să atragă atenţia şi să primească un Urs de Aur pentru interpretarea lor. Piştereanu reuşeşte să-i dea personajului său verosimil şi o energie convingătoare, dar mai ales un melanj interesant de sfioşenie şi hotărâre. Dezlănţuirilor de fiară întărâtată le urmează scene cu totul şi cu totul candide, ceea ce-l fac pe Silviu şi mai puternic şi credibil, un adult în stare de orice pentru a-şi atinge scopul şi în acelaşi timp un copil mare, căruia "cel mai mult şi mai mult îi place să mănânce pizza".
Un alt lucru important, Piştereanu se integrează perfect în grupul de actori amatori strânşi de Florin Şerban în timpul unor ateliere de actorie de centrele de corecţie din ţară. Fără ca vreunul din aceştia să iasă în evidenţă, cei 10-15 tineri dau un aer de credibilitate acestei poveşti al cărei deznodământ te poate lua prin surprindere. Clara Vodă fură o scenă importantă, iar Ada Condeescu este extrem de bine aleasă în rolul Anei, studenta venită să facă chestionare cu deţinuţii şi prinsă în poveste un pic mai mult decât şi-ar fi dorit.
Filmul lui Şerban nu este lipsit de defecte, iar cel mai mare este acela că spre sfârşit îşi pierde din tensiunea care până atunci te face să îţi rozi unghiile. Dar decelerarea din final vine la fix ca să-l înţelegi pe Silviu şi să-ţi dai seama că el este "profetul" României (vezi nominalizatul la Oscar, Un prophète al lui Jacques Audiard), managerul perfect al unei situaţii limită. În strâmtul spaţiu al închisorii, unde acţiuni atât de simple precum a merge la toaletă sau a da un telefon presupun eforturi inimaginabile unui om în libertate, Silviu rezolvă în stil propriu marea problemă a vieţii lui. În condiţii mult mai relaxate, mulţi au făcut mult mai puţin...
Gonzales întreabă: