Am si eu o intrebare de curiozitate de ce cucul isi canta mereu numele si nu canta altceva? Am mai pus-o odată dar nu-mi apar raspunsurile nu stiu de ce

Exista o legenda:

Era pe vremea aceea demult, tare demult, cucul o pasare sfioasa, care rar de tot iesea in vazul lumii, ducindu-si traiul mai mult prin poala tufanHor padurii. Cit priveste viersul, apoi acesta ii era mai mult soptit, incit aproape de el trebuia sa te afli ca sa-l poti deslusi.
Asta pana in ziua in care s-a intilnit cu sticletele.
— Ce mai faci, vecine? il intreba cucul. Nu te-am cam
vazut de multisor.
— Ma-bucur si eu de soare si de padure; ca tare frumos e sa poti zburda dupa placul inimii si sa te poti bucura de libertate.
— Asta asa-i.
— Nu prea m-ai vazut, continua sticletele, fiindca mai ieri am fost prins intr-o colivie. Nu pot sa spun, imi dadeau oamenii tot ce-mi trebuia: aveam graunte din belsug, apa intr-una proaspata. Dar sa stii, tu, cucule, ca oricita bogatie ai avea, nu-s ca grauntele adunate de tine si ca apa de izvor, cand o sorbi, colo, dupa pofta inimii. Ehei! Stam eu si ma tot uitam pe fereastra si-mi tot ziceam: mai bine flamind si insetat in padure decat cu de toate acolo, in colivie!
— Si ce faceau oamenii cu tine?
— Nimic, cucule; ma tineau asa. Le placea sa sa uite la mine si la culorile penelor mele. cand ciripeam, imi vor­beau si ei.
— Si le plac oamenilor pasarile padurii?
— Cum de nu! intr-una vorbesc despre maiestria ver­sului privighetorii, despre fala vulturului. Despre aurul penelor grangurului. Se mai afla acolo si un pitpalac; tare le mai placea sa-l asculte cum isi rostuia raspicat numele: pit-palac, pit-palac...
— Asa. Da de mine n-ai auzit nimic?
— Drept sa-ti spun, chiar nimic. Oamenii nici nu te cu­nosc!
— Bun; de acum inainte au sa ma cunoasca!
Si iaca, de atunci, a prins cucul a-si rosti numele: cu-cu! cu-cu! si iarasi cu-cu! De dimineata si pana seara, din cap de primavara pana hat, incolo, ca sa-l auda toti si sa-l stie!