Imi puteti spune despre ce este vorba in Cruciada copiilor de Lucian Blaga? Am cautat peste tot cartea, povestirea sau rezumatul dar nu am gasit nimic. V-as fi foarte recunoscatoare, am nevoie la scoala.

Cruciada copiilor


În anul 1212, lăsîndu-se purtaţi de un elan mistic copiii Occidentului se ridicau la arme hotărîţi - nici mai mult nici mai puţin - să înfrunte oştile necredincioşilor şi să elibereze Locurile Sfinte. Începuse ceea ce avea să intre în istorie sub numele de Cruciada Copiilor.
Este un eveniment, arhisuficient pentru a demonstra credinţa epocii. Pentru că destui dintre cei mari au aderat la convingerea copiilor, care în urma unor viziuni primite de liderii lor (era încă epoca maselor conduse de viziuni), ajunseseră să fie convinşi că singura soluţie de eliberare a Mormîntului era o luptă a credinţei oarbe şi a nevinovăţiei copilăreşti, cu unicul sprijin al lui Dumnezeu, toate acestea după ce încercările anterioare ale "celor mari" suferiseră eşecuri usturătoare. Pilda luptei dintre David şi Goliath era din ce în ce mai pomenită de toate gurile, căci atîta vreme cît nu ai păcate, eşti curat - şi cine este mai curat decît copiii? - nu-ţi mai trebuie arme pentru a face un război de succes. Nimeni nu se mai întreba dacă era un război drept şi nu acum vom intra în argumentaţii pe marginea acestui subiect. Tuturor li se părea cît se poate de bine să se încăpăţîneze într-o luptă fără sorţi de izbîndă şi fără motivaţii reale. Orice tactici combative erau folosite şi folositoare; chiar şi aceea de a arunca nişte copii - al căror şef avea zece ani - în luptă. Era o lume teribilă.
Vremile au trecut, momentul a fost dat uitării şi se mai păstrează doar în studiile de specialitate. Teribilismul însă, încă îşi mai are sălaş printre noi. Copiii încă se mai aruncă în lupte cu sau fără motiv, încă li se pare că numai în virtutea faptului că există şi sînt copii au dreptul la victorie. Ce e mai rău, este că nimeni nu se chinuie să-i dezbare de acest prost nărav. Interesant este că, deşi teribilismul este o boală a copilăriei, ca şi vărsatul, sînt destui adulţi care dau semne vădite că suferă de ea. A fost dintotdeauna la modă, cel puţin de cînd s-a văzut că treaba ţine - şi acum mă refer la intelectuali sau cei care se pretind - să loveşti. Neoliticul persistă în mentalitate, căci toată lumea atacă pentru a se apăra. Dar în lumea intelectualilor atacurile nu sînt mortale, aşa că de unde atîta înverşunare? Din orgoliu nemăsurat, evident.
Este frumos să spui lucruri noi, mai ales acum cînd masa uriaţă de informaţie ne face să bănuim că nimic nou nu se mai poate spune. Vocaţia de revoluţionar se va păstra totdeauna în sufletul omului. Şi într-al intelectualului, cu toate că el este cel mai defavorizat, pentru că în filozofie totul s-a spus, în istorie aşişderea, literatura ni se pare din ce în ce mai banală după ce i-am citit pe ruşi, pe Camus şi pe Cioran. Doar ştiinţele exacte ne mai dau o rază de speranţă, dar ce facem noi ceştilalţi? Aşa că frustrarea ascunsă a oricărui om de cultură este că, din nefericire, nu mai are nimic nou de spus, nu mai are cum să revoluţioneze nimic. Şi aici apare teribilismul, pentru că în neresemnarea lor unii dintre cei ce se vor ai raţiunii se complac în a şoca. Asta a ajuns pentru ei să însemne a face cultură: să spui lucruri cît mai neaşteptate, mai originale, mai dure, mai porcoase, mai nonconformiste, mai paradoxale… într-un cuvînt mai şocante. Astfel îşi împlinesc ei setea de a fi originali şi avangardişti, deşi imi fac o tainică şi meschină bucurie de a-i anunţa că zeul lor nu mai există: originalitatea a murit - şi ce poate fi mai dureros? - ucisă chiar de ei. Cum altfel, de vreme ce e la modă să fii original şi toată lumea încearcă acest lucru? E vremea, domnilor, să vă spună cineva că sînteţi şablonarzi.
Totuşi teribilismul în cultură îşi are rostul lui, ca orice boală, atîta vreme cît se menţine în limite suportabile. Adică atîta vreme cît nu e exacerbat şi e făcut de oameni care au un bagaj suficient de cunoştinţe, ţine spiritul treaz şi în gardă. Cît ai argumente serioase poţi dărîma orice academie. Şi te poţi juca cu prejudecăţile şi convenienţele păguboase. Acest lucru este drămuit însă şi relativ, pentru că majoritatea convenienţelor sînt bune şi îndelung verificate (de vreme ce ne-au împiedicat mii de ani să nu devenim o turmă), iar academiile sînt parte integrantă a omului atîta timp cît el va fi o fiinţă raţională. Deci, mai uşor cu joaca şi hai, dacă nu să revoluţionăm lumea, măcar să o ajutăm să păstreze ceea ce are! Lucrurile bune se uită, iar copiii de azi, în loc să citească şi să-şi constituie un fond care să le dea dreptul la atitudine, preferă să aibă pretenţii de profunzime şi seriozitate cîntînd hip-hop. Tot ceea ce vreau să spun e că poţi cînta hip-hop dacă ai cel puţin o facultate (şi nu o ai doar pe hîrtie), însă ce poţi spune oamenilor, dacă tu abia ştii să cauţi într-un dicţionar?
Nu e, aşadar suficient să fii copil ca să poţi învinge o oaste, după cum nu e suficient să ai gură ca să poţi să vorbeşti.