M-am simțit prost când a murit străbunica deoarece era una din singurele ființe văzute de către mine care nu purta pică nimănui, care suferea ca să aibă alții. Bunicii mei sunt în viață...
Oricum oamenii mor de ce să ne pierdem timpul să-i jelim oricum o să fim toți oamenii uitați...
Bine zis, toti vom fi canda tarana in pamant, dar treci greu peste o despartire ca asta cand ii iubesti asa de mult.
Și care ar fi rostul să te consumi pentru faptul că a decedat? N-o să-l mai vezi niciodată viu, n-o să-i poți mulțumi/cere scuze?
A fost nasol ca era una dintre putinele persoane la care tineam.Toata lumea e trista in momentele alea, dar cred ca era si ceva furie atunci.Ma enerva propria persoana, persoana lui, chiar si parintii.Despre deces am aflat tarziu, nici n-am fost la inmormantare, nici nu mai stiu daca am plans.Cam patetic.Si asta ma enerveaza.
Cand a murit bunicul care m-a crescut, mi-a curs o singura lacrima pe obraz, pentru ca nu prea pot sa ma exteriorizez si am fost foarte linistit pentru ca sufletul este etern si candva ne vom reintalni, doar fizicul dispare, dar ei raman in continuare alaturi de noi.
anonim_4396 întreabă: