Deci:

Merg pe o alee cam neumblata de trecatori, o atmosfera sumbra - ca in multe alte vise -, parca ma apasa singuratatea. Insirate pe marginea potecii, canta cu o voce tanguita, lugubra niste papusi rusesti, de difeirte marimi, leganandu-se si sarind dintr-una-ntr-alta. Spre capatul aleii, schelalaie un caine... sau ideea unui caine, pentru. ca nu se vad decat oase, cartilagii si o idee de sange.In apropiere, o scoala.
Intru in curtea scolii, parca abandonata, si privesc spre cer. Incep sa fac niste calcule imposibile de fizica si geometrie pentru a determina pozitia in spatiu a unor farfurii zburatoare care plutesc deasupra mea, trasez linii, figuri geometrice in aer, incat cand imi ridic privirea mi se pare ca sunt intr-o retea. Apoi pasesc in interiorul scolii. Aici trebuie sa fac fata unei lupte cu o vrajitoare, comparativ cu care trebuie sa ma mandresc ca sunt mai isteat (doar e visul meu).
O momesc afara, punand-o intr-o roaba - ce vrei, asta-i visul - peste care pravalesc o stanca si leg niste lanturi. Desi ma indoiesc ca ar mai fi nevoie. Dar asta e doar inceputul! Pentru ca trebuie sa inchidem toate usile, dinspre poartea secundara se apropie... n-as putea sa-i scriu numele acum.Parca nimic nu functioneaza, usile raman tot deschise, iar spaima pare ca se instaleaza peste tot. Parca as fi ultimul gardian.
Ce ciudat, nu mai imi amintesc continuarea, doar ca frica a fost apogeul, totul descreste in intensitate apoi. Si ma intorc pe aceeasi straduta, acum spre seara, spre casa. E destul de lugubru, e semiintuneric, iar in momentul in care ajung pe potecuta care face legatura cu soseaua pricipala se intuneca de tot. Si, totusi, trebuie sa mai parcurg zona cea mai intunecata, vreau sa o iau la fuga, dar merg la pas.
Si ma simt urmarit, o prezenta straina, desi nu e nimeni, o umbra care ma atinge pe umar. Si gandesc: moartea! Cat de cumplit pare cuvantul asta acum… Cata groaza poate cuprinde imaginea unei trairi dintr-un vis ….
Ei, a trecut si senzatia asta. Reusesc sa ajung intr-un fel de garaj de bloc, unde se aduna multa lume, de frica. Pentru ca cerul se intuneca prevestind raul care vine. O pisica fuge pe sub un gard, cartierul pare izolat ca de un zid invizibil. Iar in multimea de oameni inghesuiti care se ascund imi vad multe cunostinte, rude. Iar langa mine, bunicul meu, despre care stiu ca e moart, dar nu mi-e frica de el. Se uita la mine si-mi spune: : Nu trebuie sa-ti fie teama. Tu esti o persoana deosebita. Destinul tau este... ceata totala.
Nu-mi mai amintesc decat ca sunt in curte, impreuna cu fratele meu, iar cand privesc spre poarta, vad doi batrani in alb, care se indeparteaza de pamand plutind pe un nor. Poate ar trebui sa fie Dumnezeu si Sfantul Petre, dar gandul meu imi spune altceva. Ma indrept spre o usa si dau sa o deschid, dar manerul se transforma in sarpe. Apoi sunt serpi peste tot; serpi si rame. Si unii mai si vorbesc. Iar eu impreuna cu fratemiu suntem pe un crampei de covor si zburam.
Iar unde ar trebui sa fie pamantul e doar o mare de serpi. Si in mijlocul lor, ca o insula, un copac aproape uscat. Incepe ploaia si suntem, in final in casa. Iar pe la ferestre se simte prezenta raului din nou, numai ca acum personificat. Multe zgomote, parca se apropie sfarsitul lumii, si multe rugaciuni.
Apoi ma trezesc in noapte, incercand sa urc impreuna cu alte persoane intr-un elicopter. Fugim, dar nu stiu de ce. Cand elicopterul vrea sa se inalte, ceva il trage in jos, sunt tipete, iar in spatele meu dispare un bebelus. Cobor si o iau pe urmele monstrului. Care monstru? Nu stiu daca pot sa-l descriu, stiu doar ca e cam la 2 metri, aspect uman, dar e negru, cu aspect vascos, iar printre crapaturi, din loc in loc, se vede carne sangeranda.
Sar peste ziduri, il prind din urma si nu-mi e frica. Este o lupta ca intre mine si diavolul dintr-un alt vis. Numai ca acolo, parea doar un costum de scena, pe cand acum...
Lupta e ca de obicei, eu nu patesc nimic, ranesc in fel si chip adversarul, nu obosesc, dar ma satur cand vad ca toate ranile nu inseamna nimic si primesc din cand in cadn cate-un zambet. Ca si cum, orice-as face, nu pot sa castig. Dar nici sa pierd; e un ranjet malitios, ironic, enervant. Ce-as putea sa mai desfigurez la ceva ce nu pare a fi chip?!
Macar s-a facut dimineata din nou, sunt undeva prin Targoviste, merg pe jos, desi as putea sa merg si cu masina, si cu caruta, cu bicicleta, doar mi s-a mai intamplat cand fugeam de ceva in vis. Doar ca acum nu mai fug. Intamplator ma lovesc de un tomberon, iar la fundul lui vad trupul dezgolit, cu fata in jos al unui copil mort. C-ar putea sa insemne toate astea?
Nu stiu decat ca totul imi lasa un gust amar.
Dar cel putin acum sunt intr-una din calatoriile mele in care vizitez palate, biserici, tot felul de monumente. Imaginati-va un drum si una laga alta insirate numai biserici extraordinare, care ma fascineaza. Iar la un capat de munte un castel in care vreau sa intru, dar sunt multe trepte de urcat. Si urc, urc, in urma mea, treptele dispar si ajung in interior, in camere pline numai de comori si de mancaruri alese.
Totul fascineaza, pana si calatoria cu trenul, stand jos, si adunand de pe sine bijuterii nemasurate. Nu am suficient timp sau saci in care sa pun cat as putea strange. Dar e suficient de mult pentru toata lumea. Acum sunt linistit in plimbarile mele turistice.
Admir o cladire jumatate daramata, jumatate in picioare, aproape noua, cu o arhitectura atat de frumoasa. Si chiar ii spun insotitorului meu ca, daca as fi la guvernare, as renova toate cladiile de genul asta, cu o valoare arhitectonica si istorica inestimabile. Apoi vad o bisericuta de lemn, la capatul unui parculet pentru copii. Vreau sa o admir in timp ce un copil se da intr-un balansoar, dar in spatele ei ma fascineaza un palat.
Un palat ce pare centrul unui cartier si la etajul careia vad umbra unei femei care parca ma priveste. Asta ma intriga, iau copilul de mana, merg pana la palat, inconjor curtea si dau de poarta. Am o presimtire si las fetita acolo, spunandu-i sa nu se miste, ca nu cumva sa o pierd. Intru pe usa mare, grea, aurita, iar in sala vad multe femei imbracate in tesaturi colorate, speciale.

Ma alatur grupului, urc pe niste scari, parca raman singur cu gandurile mele, trec prin niste budoaruri, timpul zboara fara ca eu sa-mi dau seama. Si la fel si amintirile mele. Ajung la etaj la fereastra pe care-o vazusem mai devreme si privesc in zare. Uitasem de orice altceva in afara de palat, dar mai ales de fetita. Eram si eu un prizonier al palatului acum.

Poate ar trebui sa va dau si talmacirea unui vis in vis: cladirea jumatate in picioare, jumatate daramata este chiar persoana mea. Ma intreb doar care parte este la pamant: cea sentimentala sau cea profesionala? Mi-ar placea sa vad cum arata intregul. Bisericile reprezinta provocare in viata mea, religia este cea care-mi ghideaza unele decizii, este motorul indoielilor mele. Iar prinzonier in palat, am devenit atunci cand am depasit un anumit prag si am uitat de copilul din mine, mi-am pierdut inocenta.




Impresii?

Pentru a răspunde la o întrebare trebuie să ai cont pe TPU.ro

Logare cu email şi parolă

Creare de cont nou

Logare cu Facebook