OK, stiu ca deja devin stresanta cu asta. Am pus o intrebare mai de mult si unele persoane m-au rugat sa mai postez fragmente. Si, cum nu prea am ce face acum, uite :

E o toamnă târzie, dar aici e încă cald. Cald, ca de obicei. A trebuit sa aştept câteva ore bune in faţa casei, împreună cu mama până a sosit unchiul Joe, cu vechia camionetă. A spus ceva de genul cum că s-ar fi stricat pe drum, în timp ce îşi cerea scuze de întârziere, şi chiar avea de ce. Trei ore în dogoarea din Texas nu sunt deloc plăcute. Mama m-a îmbrăţişat ca şi când urma sa nu ne mai vedem pentru cel puţin douăzeci de ani. Am încercat să o liniştesc, spunându-i că stau cu Joe doar pe timpul şcolii - nu că ea nu ar fi ştiut asta – dar tot nu am reuşit să o fac să nu izbucnească în plâns când am închis uşa de la camionetă. Sincer, nici eu nu eram foarte încântată de aceasta mutare momentana. Chiar dacă de fiecare dată când vorbeam cu Joe despre asta, el îmi povestea despre cat de bine mă voi simţi in Queen, încât a făcut-o si pe mama sa se gândească la asta cu un oarecare grad de permanenţă. Dar eu nu aveam de gând sa mă despart de Texas, de soare şi de iubita mea caniculă, pentru Queen, Canada, pentru mult timp. Nici aşa nu prea vedeam cu ochi buni chestia asta, dar, cu cazare si mâncare gratis la Joe acasă nu aveam de gând sa caut defecte intenţionat acestui orăşel friguros. Urma să mergem cam zece ore – asta dacă avem noroc şi camioneta nu se strică pe drum – până în Queen. Am fi ajuns pe la zece seara, pentru că Joe ne-a anunţat că nu poate veni mai devreme de unsprezece, dar a ajuns de-abia pe la două. Voi împărţi camera cu Sue, verişoara mea de opt ani. Era aparent drăguţă, dar la o distanţă atât de mare nu am avut ocazia să o cunosc personal niciodată. Spre mirarea mea radioul din camionetă încă funcţiona bine. Eram uimită de acest lucru, având în vedere că vorbim de o maşină din ’54. Singura problemă a fost că după ce am trecut de Washington nu am mai avut semnal aproape deloc, aşa că tot restul drumului am fost nevoită să ascult casetele învechite de muzică country ale lui Joe. Simţeam ca îmi exploda capul pur şi simplu. Pe la Ottawa a început să şi fredoneze. Trebuie să recunosc, avea o voce bună, dar era deja prea mult. Aşa că l-am rugat politicos să termine.
- Hai, Sunny, credeam că eşti din Texas, voi sunteţi cei cu tradiţiile, spuse el zâmbind ştrengăreşte.
Joe e genul de tip care te cucereşte dintr-o singură privire. Are păr pe faţă – ceva ce lui îi place sa numească barbă, chiar dacă seamănă mai mult cu blana de pe burtă a unui pechinez – şi poartă mai mereu şepci, deci nu i se vede părul, dar vă spun eu, e roşcat. Are nişte ochi fermecători, dar nici ei nu se văd pentru că, deşi stă într-un orăşel în care nu are mai niciodată de ce, poartă aproape tot timpul ochelari de soare. Putem spune deci, că ori îi place să fie misterios şi să te facă să cazi pe jos când îl vezi fără,, armură" ori că nu e prea mare iubitor de frumos.
Întrucât nu am putut să îl opresc din fredonat m-am refugiat pe bancheta din spate cu o carte si Mp3-ul. Să cânte cât vrea, nu am de gând să îl ascult la nesfârşit. Citeam pentru a patra oară Moby Dick. Am luat-o pentru Sue, şi cum pe ale mele le-am epuizat săptămâna trecută am văzut povestioara asta ca pe un remediu anti-plictiseală. Se pare ca Joe cânta din ce in ce mai tare, pentru că, chiar si cu volumul la maxim, tot înţelegeam versurile country. Era o adunătură de cuvinte în capul meu aşa ca nu mai ştiam dacă marea balenă albă cântă la chitară sau dacă Shakira înoată.

Tot din,, viata de adolescent"
If u want more, say it! sper ca nu va enervez

Pentru a răspunde la o întrebare trebuie să ai cont pe TPU.ro

Logare cu email şi parolă

Creare de cont nou

Logare cu Facebook