Răspunde
Ordonare:
După relevanţă
Carol Quintul (n. 24 februarie 1500 – d. 21 septembrie 1558) a fost împărat romano-german din 1519, până la abdicarea sa în 1556. A domnit, de asemenea, ca rege al Spaniei, cu titulatura „Carol I", din 1516 până în 1556. Ca moştenitor a patru dintre casele regale importante din Europa, a realizat o uniune personală a unor teritorii întinse şi dispersate, incluzând Sfântul Imperiu Roman (numit „de naţiune germană" în epoca naţionalismului), Aragon, Castilia, Napoli, Sicilia, Ţările de Jos şi coloniile spaniole din Americi. Când a renunţat la tron, şi-a împărţit ţinuturile între fiul său, Filip al II-lea al Spaniei, şi fratele său Ferdinand I, Împărat Roman.
A fost fiul lui Filip I al Castiliei şi a Ioanei a Castiliei. Bunicii lui din partea tatălui erau Maximilian I, Împărat Roman, şi Maria de Burgundia, a cărei fiică, Margareta de Austria, s-a ocupat de educaţia lui. Bunicii din partea mamei erau Ferdinand al II-lea de Aragon şi Elisabeta I a Castiliei, care prin mariajul lor au unit pentru prima dată teritoriile care astăzi formează statul modern Spania, şi a căror fiică, Caterina de Aragon, a devenit regină a Angliei, ca prima soţie a lui Henric al VIII-lea. Maria I a Angliei a fost verişoara lui Carol Quintul şi avea să se căsătorească cu fiul lui Carol, Filip al II-lea. În 1506, Carol a moştenit teritoriile burgunde ale tatălui său, cele mai însemnate fiind Ţările de Jos şi Comitatul Burgundia, majoritatea fiefuri ale Imperiului German, exceptând Flandra lui natală, care era încă - pe hârtie - un teritoriu francez, reminiscenţă a Războiului de o sută de ani. Cum era minor, mătuşa lui Margareta de Austria a fost regentă până în 1515, şi în curând s-a aflat în război cu regentul regatului Franţei, în legătură cu problema jurământului lui Carol către regele francez pentru ţinutul Flandrei, deoarece tatăl său depusese jurământ. Rezultatul a fost renunţarea Franţei la Flandra în 1528.
Carol a extins teritoriul burgund prin anexarea provinciilor Tournai, Artois, Utrecht, Groningen şi Geldern. Cele Şaptesprezece Provincii fuseseră unite de strămoşii burgunzi ai lui Carol, dar nominal erau încă fiefuri ale Franţei sau Sfântului Imperiu Roman. În 1549, Carol a emis Pragmatica Sancţiune, declarând Ţările de Jos un teritoriu unificat, pe care îl vor moştenii urmaşii săi.[1]
Ţările de Jos au avut un rol important în Imperiul său. Pe plan personal, pentru Carol Quintul erau regiunea unde şi-a petrecut copilăria. Mulţumită comerţului, industriei, şi oraşelor bogate, au fost importante şi pentru trezorerie. După moartea bunicului său Ferdinand al II-lea pe 30 mai 1516, Carol a moştenit ţinuturile sale, care includeau Aragon, Napoli, Sicilia şi Sardinia. A devenit şi conducător al Castiliei, alături de mama sa Ioana Cea Nebună a Castiliei, de care trebuia să aibă grijă. Împreună cu coroana Castiliei, a luat în stăpânire Navara, Granada şi posesiunile spaniole în Lumea Nouă.
Pentru prima dată, coroanele Castiliei şi Aragonului erau unite sub aceeaşi conducere. Ferdinand şi Elisabeta fuseseră suverani fiecare în regatul său, dar numai rege consort în regatul celuilalt.
Carol a ajuns în noile sale regate în toamna lui 1517. Regentul său, Jiménez de Cisneros, trebuia să-l întâmpine, dar s-a îmbolnăvit pe drum, cu posibilitatea unei otrăviri, şi a murit înainte să se întâlnească cu regele.[2]
Negocierile cu Adunările Castiliene s-au dovedit a fi dificile, şi până la urmă Carol a fost acceptat cu următoarele condiţii : trebuia să înveţe castiliană; să nu ofere titluri străinilor; să nu scoată metale preţioase din Castilia; să respecte drepturile mamei sale, regina Ioana a Castiliei. Adunările i-au depus jurământ în Valladolid, în 1518. În 1519, a fost încoronat în faţa Adunării de la Aragon, la Zaragoza, şi după aceea în Catalonia.
Carol a fost acceptat ca suveran, deşi spaniolii nu erau prea încrezători în statutul său de Împărat. Până atunci, monarhii spanioli fuseseră limitaţi de lege; monarhia era un contract cu poporul. Cu Carol ar fi căpătat accente absolutiste, deşi până la moartea mamei sale, în 1555, Carol nu a avut drepturi depline de rege.
În curând s-a format o mişcare de rezistenţă împotriva Împăratului, din cauza taxelor impuse (pentru a strânge fonduri necesare războaielor din afara Spaniei, de puţin interes pentru castilieni) şi deoarece Carol a început să numească flamanzi în posturi importante din Spania şi America, ignorând candidaţii castilieni. Rezistenţa a avut drept rezultat izbucnirea Războiului Comunităţilor Castiliene, suprimat până la urmă de Carol. După aceasta, Castilia a fost integrată în Imperiul Habsburgic, şi a reprezentat o sursă importantă de resurse militare şi financiare pentru imperiu. În timpul domniei lui Carol teritoriile din Noua Spanie au fost extinse în mod considerabil de conquistadori precum Hernán Cortés sau Francisco Pizarro, care au determinat căderea imperiilor Aztec şi Inca în mai puţin de o decadă. Combinat cu expediţia lui Magellan din 1522, aceste succese l-au convins pe Carol de misiunea sa divină de a deveni liderul lumii creştine, încă ameninţată de Islam. Desigur, cuceririle l-au ajutat pe Carol să-şi întărească poziţia, trezoreria fiind aprovizionată cu aur în cantităţi uriaşe. După cum a remarcat conquistadorul Bernal Diaz : „Am venit să-l servim pe Dumnezeu şi pe Majestatea noastră,... şi de asemenea ca să ne îmbogăţim".[1] În 1550, Carol a organizat o dezbatere la Valladolid, privind moralitatea forţei folosită împotriva populaţiei indigene a Americii spaniole.
Răspunde
Răspunsul este publicat...
Te rugăm să aştepţi ca răspunsul tău să fie trimis spre publicare.
