"A apus" vremea povestilor T/A

Sper sa va placa:

Era o vreme nasola. Exagerat de nasoala. Induram cinismul celor din jur; stilul cocalarizat de a iesi ine videnta a acestora ma facea sa-i dispretuiesc. Asteptam sa soseasca trenul in gara. AVeam de gand sa ma intalnesc cu o veche prietena pe care timpul mi-a permis s-o revad din nou, pe AllleAlllexa. Dupa ce ambii terminaseram studiile, fiecare a apucat-o pe drumul sau. In sfarsit... Nu mai tineam sa socotesc cate clipe au trecut. Pur si simplu raiam putin timp in iluzii gandidu-ma la intalnirea cu ea, evident dornic de convorbiri lungi si deloc plictisitoare.

___________________


Terasa din Bucuresti, Strada Primvarii. Iata si adresa.

-Phelippe, ma bucur nespus de mult sa te revad! Acelasi bun prieten, ramas neschimbat.

O clipa, toate iluziile desarte mi s-au risipit cand i-am auzit glasul ei suav si cald.

-SI eu sunt incantat, entuziasmat sa te revad. Evident nu mai puteam spune nimic, decat sa tac precum fusesem instruit in armata, aflandu-ma-n fata unui general.
O percepusem altfel, numai era vechea mea prietena si cugetam cu tot dinadinsul ca trebuie sa-mi gasesc cat mai repede refugiul in inima acesteia. Dar cum?! Nici macar nu mai stiu daca si-a pastrat mentalitatea de copila.


Dupa aceasta vizita, am continuat bineinteles sa tinem legatura din ce in ce mai mult, iar eu simteam o legatura, satisfactia de a fi om indragostit si voiam ca aceasta
fericire (daca intr-adevar existase) sa nu se margineasca niciodata. Dar nu-i cunosteam necesitatea.

Ea era din ce in ce mai fericita, dar parca am citit in ochii ei obscuri o teama, teama ca acest "paradis" nu va tinde spre infinit.
Era limpede ca-mi ascunde ceva, dar ce anume?! De ce avea aceasta teama? Amandoi fiind adulti, o incurajam ca este ceva tipic acestor vremuri, dar nu eram multumit ca o asemenea persoana sa fie cuprinsa de nostalgie. AM decis ca trebuie s-o fac sa-si destainuie suferinta.
- Alle, accepta te rog aceasta plimbare prin Paris.
-Phelippe, sunt incantata, dar esti sigur ca vrei asta?!
- Da ( i-am raspund, nefiind sigur pe mine si oarecum stanjenit)
- Inteleg, dar nu sunt sigura in totalitate.Nu stiu,poate ca ar trebui sa nu fim asa de apropiati. Deja am un partener cu care ma voi logodi in curand. IMi pare rau ca nu ti-am zis, Phelippe.
-Inteleg perfect.
DIn acea clipa, m-am intors cu spatele la ea si ploaia incepuse. O cunoasteam bine si din experienta cu oamenii,puteam deduce ca nu i-a fost usor si n-am inteles: de ce sa-mi ascunda asta? de ce procedeaza in aceste circumstante?
PLoaia se asternu pe toate strazile. Era evident ca numai era timp de plimbari. Nu m-am uitat la ea. AM plecat disperat,neinsemnat si ranit,dar nu voiam sub niciun chip sa cad prada anxietatii pe motiv ca nu am reusit sa-i marturisesc ceea ce simt si sa devina ceva mai mult pentru mine,decat o buna prietena.
Am decis ca nu o sa renunt pana in clipa and voi fi infrant, si ma ambitionam din nou cu iluzii desarte.
Dupa un timp, in timp ce ma gandeam la filosofia kantiana,am primit un mesaj:

- AM sa ma mut definitiv in Viena. IMi pare rau Phelippe. NU o s ane mai vedem niciodata.
Citisem ultimele replici cu luare-aminte si cu o dezamagire de nedescris.

- NUUUUUUUUUUUUUUUUUUU. Mi-am strigat in sinea mea, lasand loc s atreaca sentimentelor de durere.

AM intalnit-o pe strazile Lyon-ului. Evident nu era singura, ci insotita de "viitorul logodnic".

In mana aveam un trandafir alb, pentru puritatea acestei fete sensibile.
AM pandit-o din umbra, pana m-am repezit la ea,si am rapit-o, partenerul ei nebanuind nimic.

-Ce faci?! Da-mi drumul! ( eram surprins pentru ca ea-mi spunea s-o las in pace,dar simultan nu voia sub niciun chip sa o las)
In acelasi timp, obrajii deja s-au facut rosii precum un mar copt de toamna.

-AlleAllexa, vreau sa-ti marturisesc ca te iubesc din tot cugetul meu,i-am amrturisit si in acea clipa ma simteam liber ca si cum niste lanturi m-ar fi dezlegat de un secol.

- SI eu te iubesc. De fapt, te iubeam inainte sa luam bursa si sa ne despartim. Dar tu ai pelcat. De ce? IMi spunea cu lacrimile ei limpezi eterne ce se scurgeau din ochii ei obscuri.

- IN acea clipa o strangeam cu mana stanga si cu dreapta i-am inconjurat gatul, dar am "pozitionat-o" spre obrazul ei si mi-am alipit buzele mele de buzele ei. Fusese un adevarat sarut frantuzesc. Simteam pur si simplu noi doi eram luati pe sus de o forta, pret de cateva clipe. Mereu imi voi aminti de acele clipe.

Daca ma intrebati cum de am trecut de la Bucuresti la Lyon am emrs cu avionul privat si tin sa precizez ca a fost facut "in graba". E ultimadata cand mai scriu povesti

Pentru a răspunde la o întrebare trebuie să ai cont pe TPU.ro

Logare cu email şi parolă

Creare de cont nou

Logare cu Facebook