Buna! Am nevoie de ajutor, am fobia de a comunica si nu am o viata normala deloc, mereu mi-am urat viata pentru problema asta. Am renuntat la scoala pentru asta desi imi doream enorm de mult sa termin scoala si sa merg mai departe la facultate, parintii nu ma inteleg si spun ca nu imi place scoala. Am avut foarte multe ganduri de sinucidere si inca am, dar mereu m-am gandit ca poate e doar o pasa proasta prin care trec si cu siguranta o sa trec peste problema asta, deja trec prin asta de mult timp si am impresia ca nu se mai termina si nu o sa am niciodata o viata normala asa cum mi-am dorit. Am vazut ca nu sunt singura care trece prin asta. La psiholog am fost dar nu am putut comunica destul. M-am inchis foarte mult in mine, nici cu parintii nu prea comunic, 2-3 propozitii daca vorbim pe zi. Sunt foarte dezamagita de mine pentru ca nu pot mai mult si cred ca nu o sa reusesc niciodata. Poate ma ajutati cu niste sfaturi.

Poate ai nevoie de un tratament serios si o spitalizare psihiatrica, ca sa te pui pe picioare.
Ai ajuns la medic?
Ce evaluare ti-au facut si ce medicatie ti-au dat?

Îți trebuie un om care să vorbească cu tine dar nu un psiholog.

Numai așa o să scapi de fobia asta.

Să îți cumperi câine, el te va ajuta să comunici.

Salut! Probabil ca psihologul la care ai fost nu a fost pe aceeași lungime de unda cu tine. Sfatul meu este sa încerci sa mergi la altcineva, probabil mai tânăr, care cumva te-ar intelege atat pe tine cat si generația in care ai crescut. Ce vreau sa spun e ca pase proaste avem cel putin o data in viața, nu e important cat e de greu ci cum depășim situațiile de genul. Încearcă sa te gandesti la planurile de viitor pe care le ai ori de câte ori ai gânduri urate. Imaginează-ti cum ar fi sa reusesti, imaginează-ti momentul, ce vei simti, si felul in care te vei purta atunci. E in regula sa nu fi ok mereu, dar nu ar fi ok sa rămâi acolo. Sunt convinsă ca cu pași mici dar siguri vei ajunge unde ti-ai propus. Nici lumea nu s-a făcut intr-o zi!

Ma asteptam la raspunsuri de genul. Nebuna nu sunt, nu am nevoie de spitalizare. E doar o stare care nu mai trece, nu cred ca stiti ce inseamna sa ai frica de a comunica, si sunt sigura ca persoanele cu problema asta nu sunt nebune. Din cauza oamenilor care cred ca problema asta are legatura cu problemele psihice m-a dus cu gandul la sinucidere, din cate vad dvs sunteti genul ala de persoana.

De fapt tu chiar ai nevoie de medic specialist, fiindca nu constientizezi cat de grava este situatia ta si nici nu te poti vindeca singura, fara ajutorul unui psihiatru.
Nu este vina oamenilor si nu din vina lor ai ajuns aici, tu intorci problema cum vrei tu, dar este total gresit si asta este explicat in tratatele psihiatrice, ca bolnavul da vina pe altii, nefiind constient ca ele este cel bolnav si el singur are nevoie de ajutor. Nu tratam toata omenirea acum, fiindca tu esti bolnava si dai vina pe toti din jur, ci-l tratam pe bolnav care are nevoie de ajutor dar nu-i capanbil sa inteleaga ca el este singurul care necesita tratament.
Mergi te rog la medic, ca tu chiar ai nevoie de tratament adecvat cat mai urgent posibil!
Sanatate multa!

Spun ca mai aveam putin sa trec peste frica asta de a comunica, iar oameni ca de obicei arunca aiurea cu vorbe proaste eu fiind foarte sensibila orice vorba o iau in considerare, si din cauza lor m-am inchis mai mult in mine si nu am mai comunicat cu nimeni pentru ca unii stiu doar sa vorbeasca aiurea nestind ce am de fapt. Am cerut niste sfaturi nu pareri! O zi faina!

Cand esti bolnava percepi realitatea total aiurea, avand impresia ca toti te vorbesc pe la spate sau iti vor raul.
Ti-am dat un sfat (nu parere):
"Mergi te rog la medic, ca tu chiar ai nevoie de tratament adecvat cat mai urgent posibil!
Sanatate multa!"

Bună,vrei să vorbim? pentru că și eu am problema asta

Sună a blocaj psihic. Toată lumea se confruntă cu asta la un moment dat. Nu trebuie să disperi. Mai ales că în scris comunici bine, din câte văd, deci te subestimezi aiurea. Să nu mai spui niciodată că ''nu poți mai mult''. Poți să faci tot ce-ți pui în minte. Doar că până nu treci prin niște situații, nu îți dai seama cât de puternică ești. Problemele de comunicare nu sunt aproape niciodată despre comunicare, ci despre lipsa încrederii în sine. Și încrederea nu apare de pe o zi pe alta, se construiește prin acțiunile pe care le faci. Important e ca de acum încolo să nu mai stagnezi, să fii constantă și să îți înfrunți sentimentele în loc să fugi de ele. Pentru că altfel o să se adâncească tot mai rău și odată cu asta, o să apară o grămadă de alte probleme și sentimente frustrante, că bănuiesc că nici nu lucrezi, așa că atunci când te năpădesc emoțiile gândește-te: vreau în 5 ani să mă uit în urmă și să-mi fie rușine că nu am realizat nimic?

Azi ieși până la magazin, dai buna ziua unei băbuțe pe stradă, mâine mergi și plătești o factură, poimâine te duci în piață și te târguiești pe un morcov. Așa îți dovedești că poți. Până când, într-o zi, o să poți să te duci și să te înscrii din nou la școală. Cu deschiderea față de oameni, exact la fel. Un exercițiu constant.

Ai măcar o metodă prin care îți exteriorizezi emoțiile? Scrii, de exemplu? Dacă nu, ar trebui s-o faci, e normal să te simți așa în continuare dacă tu reprimi totul. Fă-ți un jurnal, cum a zis cineva mai sus.

Dacă ți-e frică că oamenii te judecă, să știi că majoritatea nu sunt atât de atenți la tine pe cât crezi, toți sunt absorbiți în ale lor. Nimeni nu știe că îți bate inima sau transpiri și chiar dacă ar observa, crede-mă că nu le pasă, până la colțul străzii uită că exiști. Oamenii dau din gură prost pentru că atâta știu și atâta pot, nu pentru că au o problemă cu tine sau pentru că tu ai o problemă, trebuie să te detașezi de vorbe și să le tratezi așa cum sunt: niște nimicuri. Dacă tu știi cine ești și ai încredere în tine, nu poate nimeni să te jignească oricât de sensibilă ai fi.

Violetta nu știe să se exprime fără să te facă te simți ca ultimul om, dar să știi că NU ești nebun dacă mergi la terapie sau la Psihiatrie, nici dacă te internezi sau dacă iei vreo medicație. Poate nici nu e cazul de așa ceva la tine și ai nevoie doar un stimulent pe care un Psihiatru ți l-ar putea prescrie pentru o perioadă scurtă. Încearcă să consulți unul dacă chiar nu reușești să te motivezi să faci acțiunile astea mici zilnice pentru că NU e o rușine.

Cu psihologul e greu dacă nu e pe lungimea ta de undă, e mult de căutat până găsești unul okay. Ai putea să cauți un specialist în terapia-cognitiv comportamentală pentru tipul tău de anxietate. Un om care chiar știe ce face și poate să facă cu tine exerciții utile, nu să aștepte să turui o oră și să te trimită acasă.

În fine, o să reușești să treci peste, faptul că ești conștientă că trebuie să faci ceva e deja un pas mare, jumătate de problemă e rezolvată și chiar sunt multe lucruri pe care le poți face, doar nu te izola și nu stagna.