Cine a fost Leibniz?

Gottfried Wilhelm Freiherr von Leibniz (n. 1 iulie 1646, Leipzig, d. 14 noiembrie 1716, Hanovra) a fost un filozof și matematician german, unul din cei mai importanți filozofi de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul celui de al XVIII-lea, unul din întemeietorii iluminismului german. În matematică, Leibniz a introdus termenul de "funcție" (1694), pe care l-a folosit pentru a descrie o cantitate dependentă de o curbă. Alături de Newton, Leibniz este considerat fondatorul analizei matematice moderne.
Leibniz s-a născut pe 1 iulie 1646 în Leipzig, fiu al unui avocat și profesor la universitatea din localitate. Tot aici își începe studiile, pe care le continuă la Jena și Altdorf. În 1666 obține titlul de doctor în Drept și intră în serviciul lui Johann Phillipp von Schönborn, arhiepiscop și prinț elector în Mainz, pentru care îndeplinește un mare număr de însărcinări politice și diplomatice. În 1673, întreprinde o călătorie la Paris, unde rămâne timp de trei ani și se ocupă în mod intens cu studiul matematicii, științelor naturale și filozofiei. Întors în Germania, obține în anul 1676 postul de bibliotecar și consilier privat pe lângă Ernst August, prinț de Braunschweig-Lüneburg și mai târziu prinț elector de Hanovra, apoi pe lângă urmașul lui, Georg Ludwig, care va deveni rege al Marii Britanii cu numele de George I. În această funcție, Leibniz rămâne până la sfârșitul vieții. El se bucura de o deosebită prețuire și era considerat în acel timp ca geniu universal. Opera sa se extinde nu numai în domeniile filozofiei și matematicii, ci tratează teme variate de teologie, drept, diplomație, politică, istorie, filologie și fizică. A fost fondatorul și primul președinte al "Academiei de Științe" din Berlin (1700). Leibniz moare la 14 noiembrie 1716 în Hanovra.
Opera
Matematica
Leibniz elaborează în jurul anului 1675 bazele calculului diferențial și integral, de o mare însemnătate pentru dezvoltarea ulterioară a matematicii și fizicii, independent de Isaac Newton, care enunțase deja principiile calculului infinitezimal într-o lucrare din 1666. Simbolurile matematice introduse de Leibniz în calculul diferențial și integral se folosesc și astăzi. Perfecționând realizările lui Blaise Pascal, Leibniz construiește un calculator mecanic, capabil să efectueze înmulțiri, împărțiri și extragerea rădăcinii pătrate. Dezvoltă forma modernă de numărare binară, utilizată astăzi în informatică și pentru calculatoare. Leibniz a încercat să creeze un calcul logic, o logică bazată pe utilizarea simbolurilor, fiind un precursor al logicii matematice.
Filosofie
Sistemul filosofic al lui Leibniz pune la baza existenței "monadele", elemente spirituale indivizibile, independente unele de altele, înzestrate cu o forță activă. În consecință, materia nu este decât manifestarea exterioară a monadelor. Fiecare monadă oglindește întregul univers; concordanța dintre activitatea monadelor este asigurată de "armonia prestabilită", creată de monada supremă, Dumnezeu. Pe baza acestei teze, Leibniz consideră, în spiritul unui optimism conformist, că lumea noastră, creată de Dumnezeu, este "cea mai bună dintre toate lumile posibile". Această teză optimistă, de fapt o judecată sintetică a priori, a fost la vremea sa ridiculizată de Voltaire în romanul său "Candide" (1759), în care Leibniz este prefigurat de personajul "Doctor Pangloss".

Leibniz este unul din precursorii dialecticii germane, el a susținut ideea continuității și evoluției naturii. În teoria cunoașterii, Leibniz se situează pe pozițiile raționalismului, pe care încearcă să-l îmbine cu elemente de empirism. Împărțind adevărurile în "raționale" și "faptice", el consideră că primele, având un caracter necesar și universal, nu pot proveni din experiență; principiile lor se află în intelect în stare embrionară și primesc de la simțuri doar un impuls pentru dezvoltarea lor. De aceea, la cunoscuta teză a sensualismului: "Nimic nu este în intelect care să nu fi fost mai înainte în simțuri", Leibniz adaugă: "în afară de intelectul însuși". Astfel el completează cele trei principii ale logicii aristotelice cu principiul rațiunii suficiente, necesar pentru verificarea adevărurilor faptice obținute pe calea inducției. Operele filosofice ale lui Leibniz au exercitat o influență deosebită asupra dezvoltării ulterioare a filosofiei germane, în special asupra lui Christian von Wolff și Immanuel Kant. (Deși Wolff afirmă că este un discipol al lui Leibniz, filozofia sa este complet străină de cea a lui Leibniz. Acest lucru este evidențiat în lucrarea Legea Națiunilor de Emmerich Vattel, filozof elvețian influențat de Leibniz)[1]; De altfel Leibniz, încercase în viața sa, să formeze o alianță ecumenică între Asia confucianistă și Europa creștină. El lucrând alături de misionarii jesuiți, ce urmau misiunea ecumenică a fondatorului lor Mateo Ricci, în China. Leibniz afirma că "Nu putem noi sa spunem ca Li-ul chinezilor nu este substanța suverană, pe care noi o venerăm sub numele de Dumnezeu?",[2] după ce descoperise asemănarea între conceptul creștin "Agape" și conceptul gânditorului neoconfucianist Chu Hsi, numit "Jen". Chu Hsi aparținea Școlii confucianiste a Principiului (Care urma tradiția lui Confucius și Mencius, anume Legea naturală), oponentul acesteia fiind Școala Minții (a pragmatismului) a lui Wang Yangming.
Opere
Leibniz a publicat un mare număr de lucrări, în limba germană, franceză sau latină.

Dissertatio de Arte Combinatoria (Disertație despre arta combinării), (1666)
Disputatio metaphysica de principio individui (Disputație metafizică despre principiul individuației), (1666)
Hypothesis Physica Nova (Noua ipoteză fizică), (1671)
Nova Methodus pro Maximis et Minimis, itemque Tangentibus (Noua metodă de determinare a maximelor și minimelor, precum și a tangentelor), (1684)
Eseuri de teodicee asupra bunătății lui Dumnezeu, a libertății omului și a originii răului (1710), traducere de Diana Morărașu, Ingrid Ilinca, Iași, Polirom, 1997.
Monadologia, (1720)
Noi eseuri asupra intelectului omenesc, (apărută postum în 1765), traducere de Marius Tianu, control științific și note de Adrian Niță, studiu introductiv de Mircea Flonta, București, All, 2003.
[1]Emmerich de Vattel, Questions de droit naturel, et observations sur le Traité du droit de la nature de M. le baron de Wolf (Berne: Societé typographique, 1762).
[2]G.W. Leibniz, "Discourse on the Natural Theology of the Chinese," in G.W. Leibniz: Writings on China, ed. by Daniel J. Cook and Henry Rosemont (Chicago: Open Court Publishing Co., 1994).
O zi buna si bun venit pe site.