Mi-a murit motanul, Costel, acum 5 luni, a avut o boala virala fara leac. Virusul PIF (peritonita infectioasa felina). Am facut absolut tot ce s-a putut, am fost cu el peste tot, in alte orase, in orasul meu, am ramas fara un ban in buzunar ca sa il salvam, am riscat totul. Si puiul meu tot a murit. Inca nu mi-am revenit. Acum plang si ma intreb de ce tocmai el a trebuit sa se imbolnaveasca. Ma simt atat de vinovata cand ma gandesc... ca de multe ori ma enervam si il loveam. il certam. facea multe prostii, dar nu ar fi trebuit sa il lovesc niciodata. stiu ca sunt oameni care isi bat animalele in ultimul hal, le infometeaza si le chinuie, eu ma simt vinovata pentru ce i-am facut. Nu l-am chinuit, dar imi recunosc greseala, a primit bataie de la mine. Nu pot sa accept ca a murit. Numai el stie cat s-a chinuit prin spitale. Cum s-a chinuit singur acasa pana am ajuns eu si l-am gasit asa. Nu pot trece peste. Unii isi bat joc de mine si striga dupa mine "Costel", si rad. Odata am izbucnit in plans la scoala, dar nimeni nu m-a vazut. Nu mai suportam sa isi bata colegii joc de suferinta mea. Va rog, daca nu ati avut niciodata animale, daca nu v-a murit niciun animal de o boala incurabila sau nu iubiti animalele, nu sariti sa ma injurati. Nu stiu cum sa trec peste si sa scap de vinovatie. Numai cand ma gandesc la el, ma simt rau, plang, nu stiu ce sa fac.

Din experienta proprie iti spun ca singurul mod de a umple golul lasat de pufosul tau este un alt pisoias.
Stiu ca nu poate nu are sens, dar asta e adevarul.
Adopta un ghemotoc care are nevoie de o casa si lasa-l sa te ajute sa te vindeci.
Ca persoane care am crescut cu animale, sa fim rupte de contactul cu ele este cea mai mare tortura.
Invata din greselile pe care le-ai facut cu Costel si ai grija de un alt sufletel.

Te înțeleg, am avut si eu un hamster, si m-am enervat pe el ca m-a muscat, pentru câteva secunde nu am judecat de la nervi si l-am lovit, l -am lovit atât de tare încât a rămas pe loc si am văzut ca ii curgea sânge din nas, m-am speriat foarte tare si l-am luat repede in mana, dar deja murise, sunt vinovata, si de câte ori imi aduc aminte imi vine sa plâng, asta a fost acum 4 ani, si totuși nu pot sa imi scot chestia asta din cap.

Cand vezi ca își mai bat joc de tine, nu le mai da atenție, si nu le arată ca ești suparata din cauza lor, pentru ca asta ii satisface, încearcă sa faci si tu misto, nu de tine, ci de gluma lor, razi cand zice cineva ceva ca sa nu para ca te afectează si sa continuie sa își bara joc.

Va multumesc din suflet pentru raspunsuri. Sunteti niste oameni minunati. Am adoptat chiar in aceeasi luna un alt motan tot de pe strada, in aceeasi situatie in care era Costel inainte sa il adopt. Dar Felix era si bolnav. Din fericire el a supravietuit, acum e bine. Felix m-a ajutat sa ies din acea stare, am 4 animale care ma ajuta zilnic sa trec peste pierderea lui Costel. Dar sincer, oricate animalute as avea, nici un milion nu pot umple golul din sufletul meu. Costel era unic, niciun motan nu il poate inlocui. Felix e special, nu l-as da pentru nimic in lume, dar viata fara Costel e incompleta. Nimic nu ma ajuta. Animalutele ma fac fericita, ma ajuta mult, dar nu trece o zi sa nu ma gandesc la puiul meu care acum e in pamant, in ziua in care a murit am plans ore in sir, a fost o noapte de groaza. A doua zi l-am inmormantat. M-am pus pe jos, langa mormant, nu mi-a mai pasat de nimic, de nimeni, am stat pe jos in noroi si am plans cam o ora. Dupa ce m-am ridicat, evident ca am plans toata ziua aceea, si urmatoarele luni la fel. Am plans atat de mult incat simteam ca nu mai am aer, chiar mi s-a facut foarte rau si simteam o durere insuportabila in abdomen. Dar durerea din inima mea e cea mai grea pe care as putea-o suporta. Nu mai suport. Il vreau inapoi. Vreau sa il vad cum se joaca. cum sparge bibelouri. nu l-as mai certa pentru nimic. vreau sa faca iar in casa, u m-as mai supara. Vreau sa il aud cum miauna cand ma intorc acasa, cum toarce la mine in brate, cum ma mangaie, cum imi sare in brate. Nimeni si nimic nu l-ar putea inlocui vreodata. Mi-e atat de dor de el. A fost copilasul meu. Orice parinte are scapari si isi mai loveste copilul. Asa am facut si eu cu el si recunosc asta. Imi pare atat de rau pentru fiecare lovitura pe care i-am dat-o, desi nu au fost multe, stiu ca au durut asa cum ma doare si pe mine sufletul acum. Ma simt oribil. Sper ca a murit impacat si ca stie cat il iubesc, ca mi-as da viata si sufletul pentru el si ca fiecare palma primita a fost o scapare, nu ma mai puteam controla. Il iubesc din tot sufletul meu. Sper ca stie asta si ca nu a crezut vreodata ca nu il doresc, ca nu il iubesc. El a fost, este si va ramane copilasul meu. O sa il plang toata viata mea, oricati ani ar trece, oricate animale as avea.

Nu as putea niciodata sa rad la o gluma despre el. Sunt foarte sensibila. Plang din orice, stiu ca nu e chiar ok dar asa sunt eu. Daca vad un caine pe strada, efectiv imi vine sa plang. Daca tipa un profesor la mine, la fel. Cand aud numele lui sau ceva legat de el, nu ma mai pot stapani, prefer sa fug, sa ma inchid in baie si sa plang pana nu mai pot sa respir, asa ma descarc. Nu mai suport.