Bună TPU!
Am o problemă care simt că ar trebui rezolvată odată pentru totdeauna.
Fiindcă de când mă știu, de când m-am născut mă tot învârt în jurul ei.
Cum să încep oare? Ar fi bine să scurtez totul pe cât posibil, încât să nu vă doară ochii de la citit.
Sunt băiat și am deja 18 ani. Sunt în ultimul an de liceu. Și pentru mine asta e o tragedie.
Care e problema mea? Nu mă scăpa odată e gândurile de suicid. M-au urmărit tot timpul. Și nu, nu e vorba despre o decepție în dragoste, după cum am văzut că este la mulți adolescenți.
Pur și simplu e vorba de mine. De mine, ca persoană. Ori aș merge ori nu la școală, ori aș trăi ori nu, mi se pare totuna. De ce?
Să scriu câte ceva cronologic.
Eu locuiesc la munte. Nu pot spune că sufăr de condiții materiale fiindcă asta ar fi total greșit. Sau aș fi eu complet nerecunoscător să declar asta.
Pur și simplu e vorba de mine.
Nu am stat niciodată prea bine cu sănătatea. De aceea, mama a ținut să mă îngrijească pe cât posibil. Să mă îngrijească în sensul că nu m-a pus la muncă, cum au fost și sunt puși ceilalți copii de vârsta mea, din copilărie.
Așa că, îmi petreceam mai mult timpul prin casă.
Dar nu eram complet fericit de asta.
Mă simțeam foarte singur. Nu pot zice singur dacă m-am gândit la moarte încă de la vârsta de 6-7 ani, însă îmi imaginam cum ar fi fost viața celorlalți dacă eu n-aș fi existat deloc.
Nu spun că că am fost de mic un copil "de aur", adică ascultător sau foarte calm. Cu totul că acum mi-aș fi dorit asta. Mult.
Am avut, dimpotrivă, multe defecte. În special eram un copil nervos. Am stricat multe obiecte din cauza asta, din vina mea (mă refer la telefoane mobile, la componente de calculator adică le-am ars, cam aproximativ tot ce-mi cădea în mână-mi).
Și apoi îmi ocupam timpul din ce în ce mai mult cu jocurile la calculator. Mă obsedau. Însă nu mă jucam frumos. Făceam mereu crize de nervi. Părinții (mama și tatăl meu vitreg) îmi țineau morală, aș putea zice. Însă, dacă mă mustrau, mă mustrau blând. Adică, doar cu vorba, nu folosind violența. În familia mea nu s-a pomenit niciodată de violență. Sau de înjurături între membrii familiei. Deci, în privința mea, aveam tot ce se putea mai rău la un copil. Țipam de multe ori. Iar în ceea ce privește cunoștințele, întotdeauna am fost pe lângă, cum s-ar spune. Cu sociabilitate eram iarăși 0. Abia dacă, cunoșteam vreo 10 oameni din comună. Cred că nu m-a interesat niciodată asta. Iar la capitolul aspect fizic iarăși nu prea am ce zice. Felul de a mă îmbrăca era jalnic. Aș putea zice, deși ar părea extrem de rușinos, că maică-mea îmi alegea îmbrăcămintea. Știu că dimineața mi-era mereu tot somn, fiindcă mă culcam mereu destul de târziu (cam pe la 10-11). Asta era până-n 10 ani. Eram și extrem de slab fiindcă nu aveam o alimentație deloc adecvată. Mâncam mai mult dulciuri și lapte. Încă din timpul școlii purtam ochelari, cu totul că nu aveam probleme cu vederea. Aveam strabism pe-atunci.
Nu aveam prieteni mai ales din cauza comportamentului. Nu-mi amintesc să fi ieșit vreodată cu prietenii la vreun suc sau la o simplă plimbare, în clasele primare și gimnaziale. Mă obișnuisem să stau în casă. Îmi convenea, în acel timp.
Ca muzică, ce aș putea spune. ascultam manele, mi-erau printre favorite.
Întotdeauna mi s-a părut că am probleme de vorbire. Adică, ori vorbeam prea încet, ori prea repede, niciodată clar.
Pe clasele gimnaziale spre exemplu, ar fi trebuit să fiu un elev foarte avansat. Mereu am avut impresia că toți cu care vreau să fiu prieten mă ignoră din cauza unei verișoare de-a mea, care mi-era și vecină. Ea avea tendința să îi alunge pe toți de lângă mine. O uram mult de tot.
Apoi liceul. Sunt deja în ultimul an de liceu.
Pe clasele a IX-a și a X-a pot spune că eram la fel ca înainte. Deja de anul trecut mi se pare că am început să deraiez puternic la capitolul școala. Nu îmi mai păsa deloc de minte. În vara dinaintea clasei a IX-a aș putea spune că m-am închis puternic în mine. Cel puțin asta au observat ceilalți, inclusiv maică-mea. Mă uitam la serialul Dr. Who. Trăiam cu impresia și gândul că am nevoie neapărat de cineva care să mă "readucă la viață", care să mă salveze (în mintea mea).
Nu știu exact cum am dat de site-ul TPU. Mi s-a părut interesant. Mi-am făcut cont în prima săptămână de școală. Răspundeam din ce știam doar. Nu mă interesau punctele sau premii sau funde etc. Nu îmi mai suportam viața. Mă gândeam că astfel, pe site-ul ăsta, aș putea fi cât de cât util, aș putea să ajut pe cât posibil lumea. Răspundeam mai mult din tehnologie (vă rog să mă credeți că nu vreau să mă laud cu privire la vreun cont, ci doar încerc să relatez.), din jocuri pc/online. Mai mult căutam pe net rezolvări la probleme și le afișam într-un răspuns. Fiindcă nu îmi mai păsa deloc de școală, de timpul pierdut, dacă stăteam sau nu până târziu. Tot în vara dinaintea începutului de clasa a XI-a am avut o operație de strabism. Am tot avut impresia că nu a avut niciun efect. Dacă mă uit acum la o poză de-a mea, de pe clasa a IX-a spre exemplu, mă ia groaza cum arătam. Acum s-a mai fixat. Am pățit apoi de am rămas corigent la fizică. Am mers la psihologul școlii. Nu voiam să-mi revin din stare mea de fapt pe cât voiam să discut cu cineva despre ceea ce mă frământă. Am început apoi să am probleme cu întârziatul la ore, fiindcă mă culcam foarte târziu noaptea. Și cu matematica. Am fost pe punctul de a rămâne corigent.
Pur și simplu nu îmi mai păsa de ceea ce mi se-ntâmplă însă nu mergeam nici înapoi (spre moarte), nici înainte (spre refacere). Doar stăteam în loc. Am impresia că aș fi vrut ca cineva să apară din senin, virtual sau în realitate, să mă ajute sau să mă "tragă de mânuță" ca să trăiesc.
Nu am avut niciodată o relație excelentă cu mama, în sensul că nu exista o zi în care să nu ne certăm. Și aici am greșit eu. Nu realizam ce înseamnă o mamă, ce sacrificii a făcut și încă face. Asta fiindcă mama mereu a încercat sau mi-a pus limite în ceea ce privește plimbările undeva cu colegii sau alte ieșiri. Înțeleg acum că a fost prea protectivă. Mă doare că îi reproșam asta de multe ori. În loc să fi găsit vreo soluție. Nu i-am spus niciodată că m-am gândit de multe ori să-mi iau zilele. Asta fiindcă mi-a fost mereu teamă de reacția ei (ar fi zbierat, ar fi plâns, ar fi fost extrem de neliniștită, nu m-ar mai fi lăsat apoi în pace sau singur). Așa că nu am spus nimic vreunei persoane care m-ar fi cunoscut. Mă întreb acum dacă am fost prea prost, întârziat mental sau neștiutor toată viața.
Acum sunt pe a XII-a. Profilul este Matematică-Informatică Intensiv Engleză (MIE pe scurt). De când am împlinit 18 ani, din aprilie, viața mi se pare o tragedie, fiindcă am îngăduit eu să ajung aici. Urmează bacul, apoi o facultate, apoi o eventualitate profesie.
Iar eu plâng după perioada adolescenței, fiindcă nu am fost cine aș fi vrut eu să fiu.
Nu mă pot vedea ca absolvent. Mai degrabă mă văd mort pe-undeva. Fiindcă toată viața nu am făcut ceva concret.
Mi se pare deja indiferent dacă aș trăi în continuare sau aș muri. Fiindcă nu exist în realitate, în societate. Întotdeauna am fost prea tăcut. Chiar și la telefon mi-e teamă să răspund dacă nu mă sună cumva vreun coleg (nu colegă). Indiferent că e fix sau mobil.
Sunt dăți în care mi se pare că sunt perfect normal. Apoi mă trezesc la realitate. Nu sunt deloc atent în ceea ce fac. Când eram mic copil mă gândeam cum ar fi oare să fiu înconjurat de mulți prieteni (băieți și fetele). Nici nu știu dacă aș putea să mai rezolv ceva sau nu. Sau toată viața de până acum și cea ce va urma a fost și va fi o ruină.
Mă gândesc dacă m-ar putea ajuta vreun psiholog care să apeleze la hipnoză. Sunt nebun sau nu, nu îmi dai seama.
Întotdeauna m-am simțit îndrăgostit. Însă de nimeni. Când sunt extrem de fericit nu mai pot fi atent la tot ce se-ntâmplă. Iar când sunt trist sunt atent.
Sunt conștient că există pe lumea asta oameni extrem de amărâți, iar cazul meu e nimic pe lângă al acestora.
Însă, simt că nu mai pot uneori. Nu e vorba că nu aș avea aici, la liceu prieteni. Am cu care mă înțeleg foarte bine. Însă nu am curajul să-i spun nimănui în față ce mă preocupă.
Și mi se pare că astfel trece adolescența, frumusețea ei, trece tinerețea. Trece pe lângă mine.
Aș mai putea spune și altele. Mai multe.
Dar mai stresez ochii nimănui. Mulțumesc dacă ați citit până aici.
Fiți iubiți și fericiți!

Nu stiu de ce iti faci atatea probleme!? Tot ce patesti tu, se cheama "probleme ale adolescentei". Dupa cum ai povestit, ai fost un copil protejat, alintat, doar ca sa-ti fie bine.Acum esti ADOLESCENT si trebuie sa-ti asumi tu anumite responsabilitati,un tel in viata,sa inveti cum sa treci peste oprelisti,incertitudini,greutati,divergente umane, sa inveti sa fii sociabil, amabil, saritori si la necazurile altora, indulgent.Acum,ca esti tanar,nu mai tarziu,cand toate hachitele din copilarie pot deveni obiceiuri de neschimbat.
Da-ti o sansa la o viata normala, ACUM, cand te poti indragosti fulgerator, cand poti face ce iti doreste inima, cand inca nu te-ai inrait.Sunt sigura, ca ai familia, colegii de scoala, prietenii sau cunostintele alaturi.ACUM,cand nu trebuie sa-ti pese de ce zice un neica nimeni, despre cum arati, cum te imbraci, cum gandesti! Daca TU nu iti faci curaj sa treci prin viata asa cum vrei tu, nimeni nu te poate ajuta efectiv.Crezi ca nu o sa mai ai deceptii, frustrari? Iti spun eu, la cei 60 ani ai mei, ca DA!

Ma regasesc in anumite parti ale povestii tale. dar nu e cazul sa apelezi la metode cum ar fi sinuciderea. Cred ca te-ar ajuta foarte mult un prieten adevarat si f apropiat. dar trebuie sa incerci sa spui cuiva ce te supara sau ce te preocupa si sa te deschizi in cazul asta poate te mai destresezi.

Buna!
Imi pare foarte rau pentru ceea ce ti s-a intamplat in copilarie, ceea ce a trebuit sa suporti! Cu toate acestea, ar trebui sa incerci sa treci peste si sa te gandesti la viitor! Ai trecut prin multe, dar din toate intamplarile traite poti invata ceva. Cu siguranta in viitor iti vei intemeia o familie si garantez ca vei fi foarte protector si atent cu aceasta! Ar fi bine sa consulti un medic psiholog, cu siguranta o sa te ajute sa treci peste aceste clipe grele. De sinucidere nici nu se pune problema! Cred ai constientizat si tu ca nu e o solutie. Nu te mai gandi la trecut, acea perioada din viata ta s-a sfarsit. Fa ca viitorul sa fie unul mai bun! E evident ca lipsa de comunicare si-a lasat o amprenta adanca asupra ta, dar asta poate fi reparat in timp. Fa-ti prieteni, iesi in oras, socializeaza! Cine stie, poate viitorul te va surprinde si te vei si indragosti .
Viata e frumoasa, nu lasa pe nimeni sa iti schimbe aceasta parere!

Sper să reuşeşti să citeşti asta. Ţi-aş fi trimis mesaj, dar îmi tot apărea eroare.

Mă numesc Cosmina, am 16 ani şi sunt clasa a 11-a. Înainte de liceu eram fără doar şi poate un nimeni, nu aveam prieteni, în afara şcolii nu făceam nimic. Pun pariu că mulţi nici nu mai ştiu cum mă cheamă, deşi am fost 8 ani în aceeaşi clasă. Mă durea. Treceam prin depresii care acum s-au amplificat. Simţeam că viaţa mea nu are sens, degeaba exist dacă nu am cu cine să împart bune şi rele. Nu o să neg faptul că la liceu am reuşit să leg puţine prietenii cu oameni în care am avut încredere. Dar, ca orice om ciudat, pierzi tot fără să înţelegi vreodată ce şi cum. De ce am zis om ciudat? Pentru că asta sunt. Puştoaica care nu putea să vorbească la telefon cu oamenii. Pur şi simplu în secunda în care răspundeam mintea mea devenea albă, nu puteam să gândesc. Cu mesajele m-am descurcat toată viaţa mult mai bine. Oamenii judecau, râdeau, nu mă lăsau în pace. Mă tăiam acum câţiva ani, acum m-am apucat de fumat, ocazional şi de băut. Nu sunt mândră. În capul meu sunt tot felul de scenarii.
Dar cu toate astea. nu am vrut niciodată să mor. Am vrut mereu doar să fiu salvată. Am nevoie de o schimbare, pentru că mă macină acel sentiment care nu mă lasă să uit de trecutul meu sumbru. Întotdeauna am fost ferm convinsă că nu asta e viaţa mea. Că undeva s-a produs o greşeală. Vreau să plec, vreau să văd tot ceea ce am pierdut o viaţă. Sunt tânără, pot să o iau de la început, pot să caut ceea ce nu ştiam că îmi lipseşte.
Poţi şi tu. Imaginează-ţi acum o uşă pe care o deschizi şi îţi apar în faţă toate lucrurile la care ai visat vreodată. Nu-ţi permiţi să pierzi şi mai mult. Încă mai ai o şansă, există speranţă şi pentru tine. Cineva te iubeşte, crede-mă, dacă ai ajuns până aici.
Până şi eu. De ce? Pentru cuvintele tale. Pentru ceea ce simţi, pentru felul cum ai trecut peste toate. Viaţa ta nu s-a oprit acolo unde ai simţit că cedezi. Nu se opreşte nici acum. Nu poţi să mori, nu vrei asta!
Ai ocazia să trăieşti, nu uita!

Prin care anume părți te regăsești?
Îmi poți detalia?
Bineînțeles, dacă dorești.

Parca m-ai descris pe mine dar cu niste exceptii.
Si eu simt cam aceleasi lucruri.
Tu ai spus ca ar fi trebuit sa faci niste lucruri pe care nu le-ai facut.De ce nu le-ai facut? Ce lucruri? De ce nu le faci acum? Nu vin toate la timpul lor asa cum zic unii. Orice chestie vine cand vrei tu sa vina. Daca o sa te gandesti ca trece o sa treaca gandindu-te la asta.Mai bine fa ceva in privinta asta.Ce iti place sa faci? Fa ce iti place tie.Nu conteaza ce iti place si ce spun altii despre asta.
Nu te gandi ca fiecare are un tel in viata si ca trebuie sa il gasesti pe al tau.Fa ce vrei sa faci acum si nu te gandi la acel tel.O sa apara el candva, nu trebuie sa il cauti. Daca il cauti tu ai multe sanse sa te inseli.
Eu ma jucam, mi se rupea de scoala, ascultam muzica pana tarziu, dormeam pana la 12-15 sau ma culcam atunci.Ma intrebau toti ce vreau sa fac.Eu nici nu stiam.Nu voiam sa fac ceva anume.Sunt ceea ce unii idioti ar numi om fara viata.Asta pentru ca nu vreau sa am o viata "normala"(din punctul de vedere al "societatii").
Nu vreau sa ma sinucid.Dar nu sunt departe de un subiect de genul asta.Nu vreau sa ma sinucid dar enervat si satul tot sunt de anumite chestii.Cred o ca sa fac o lista neagra cu persoane pe care vreau sa le omor si chetiile pe care vreau sa le fac in lumea asta din anumite motive. Logic, nici eu nu pot sa spun cuiva ce gandesc.M-ar crede un nebun, un viitor terorist.Mereu am vazut doar partea neagra a lucrurilor. Vreau sa invat sa programez.Sa fac programe.Nu jocuri sau ceva de genu' asta. Vreau sa fac programe care sa faca rau. Vreau sa iau ce e bun si sa gasesc o metoda prin care raul sa fie mai puternic decat acel bine.La scoala cand ma enervez ma gandesc la locurile unde ar putea fi amplasati niste explozibili pentru a scoate din schema persoana care m-a enervat.Nu orice tip de persoana.Doar cele arogante, care au zambetul ala tembel si isi spun ca pot castiga mereu.Sa le rad in fata.Sa le zic "Jocul asta nu se termina cand crezi tu.Se termina cand te dai de pe lista mea de victime". Asta ramane doar la stadiul de SF.Fac diferenta intre realitate si gandurile mele.Dar tot nu pot spune cuiva chestiile astea.
La ce realitate te trezesti? Poate ar fi mai bine daca s-ar combina cu fictiunea din mintea ta.
Daca ai o sansa sa faci ceva, fa-o.Nu conteaza cand si despre ce este vorba.Nu astepta sa regreti.
Am spus ca parca m-ai descris.Sunt cam asa:

Clasele 1-4: totul a fost normal.

Clasa 5: colegi tampiti. Faceau misto si aparusera gandurile alea de suicid pentru ca nimeni nu le facea nimic.A venit vacanta.Cand sa se duca deja singurul lucru la care ma gandeam erau aia.
Clasa 6: m-am enervat.Am injurat o profesoara, chiuleam, faceam ce vroiam.Imi era bine.
Clasa 7: S-au mai schimbat lucrurile in bine.Scapam de gandurile alea de suicid.
Clasa 8: iar ma enervam.Nu din cauza colegilor.Din cauza tampitilor de peste tot.Imi lasasem parul lung(baiat).Asa imi placea mie.Mai invatam ce invatam.Dar ma enervam.Era o gramada de nervi peste care veneau mereu alti nervi.Contribuia la construirea gandirii mele.Nu se mai duceau acei nervi.Nu ii aratam dar nu se duceau.Nu mai suportam sa mi se spuna cum sa ma imbrac, sa ma tund, sa ma port nu stiu cum, sa se rada de mine.Tin minte ca eram intr-un parc cu niste colegi. Apare un tigan si ma face gay.Cand am ajuns acasa am facut schita unei bombe proprii, bazata pe shrapnel si facuta din chestii usoare, disponibile dar destul de periculoasa.Fierbeam de nervi.Incepuse sa ma intereseze drepturile omului.Mai ales cel la libertate.Mi se parea o tampenie sa mi se spuna la scoala cum sa ma imbrac.Peste tot vedeam scuze tampite pentru orice ineptie.Ma intreb cum pot unii sa creada chestiile alea.
La sfarsitul cls. VIII am dat examenele.Am facut to la mate! Yay! Ce bucurie! Vad rezultatul...deja incepeam sa imi indrept ura catre aia din invatamant.Mi s-au scazut puncte fara motiv.Cum sa nu vreau sa fiu fata in fata cu cel care mi-a corectat lucrarea?
Din cls.8 mi s-a schimbat complet modul de gandire si opinia despre oameni, lume.Motivele au fost mai multe.
Toate problemele cu mama proveneau din cauza scolii.Stateam aproape in fiecare noapte si plangeam, ascultam muzica.Cred ca am plans in total cateva zeci de zile.Dar nu ma gandeam la sinucidere.Ma gandeam doar la ura si razbunare.De cum se vede pe site-ul asta eu pun anumite cuvinte intre ghilimele.Nu le vad sensul.Sunt o gramada de chestii pentru care as putea fi catalogat drept nebun.
Daca as spune ce simt si ce gandesc cuiva care ma cunoaste as fi catalogat drept terorist nebun care n-are ce cauta in libertate.Amuzant este faptul ca nu sunt impotriva oamenilor care vor sa faca ceva bun pentru tara sau mai stiu eu pentru ce.Sunt de partea lor.Dar m-as exprima intr-un mod foarte violent care sa arate ca nu sunt un cineva caruia i se poate rade in fata.
Cam asta este viata mea.Sa vad ce urmeaza in continuare.Majoritatea printre care si mama cred ca or sa imi scoata ei ideile astea din cap si or sa ma aduca cu picioarele pe pamant.Habar n-au ca eu sunt deja cu picioarele pe pamant si sa se roage ca fictiunea mea sa nu se intersecteze cu realitatea pentru ca o sa iasa ceva rau daca imi dau drumu' la nervi.Sunt un om care se schimba foarte repede. Daca sunt bun cu o persoana buna asta nu inseamna ca nu pot sa fiu un nenorocit.
Si eu ma simt indragostit dar nu stiu de ce. Poate de persoana care m-ar intelege chiar daca nu o cunosc.
Si nu fac o scena de drama sau ceva similar.Pur si simplu mi-am spus si eu viata. Putin imi pasa ca unii vor spune ca aberez.Chiar ma amuza asta la oameni. Daca as intra cu arma intr-un magazin(ascunsa) si as striga "opriti-ma ca o sa va impusc!" oamenii ar rade. Daca as insista m-ar crede nebun.Intr-un final ar ajunge sa tipe de spaima datorita ignorantei lor.
Eu nu prea am incredere in psihologi.Omul are o gandire complexa si care poate varia foarte mult.Nu poti sa ajuti mereu o persoana si sa spui ca o intelegi stiind ca minti.
Eu unul d-abia astept sa pot pleca.Sa ma duc unde vreau, nu conteaza unde, dar sa imi placa acel loc.Sa am viata mea.Nu o sa traiesc cinstit, stiu asta.De accea nici nu ii bag in seama pe astia care imi spun ca viata pe cont propriu este grea.Este doar daca vrei tu.
Postarea ta a fost cumva un fel de mesaj de adio sau o descarcare?

Hei!
Ți-am citit răspunsul apoi am văzut site-ul pe care l-ai pus link la profilul tău.
Deci, această Cosmina ești tu, din ce am citit.
De pe site aș putea rezuma că ești o fire mai rebelă (visul tău este cutreieri lumea, de pe o zi pe alta, nu-ți place să ți se dea sfaturi).
Iar muzica, hm.
Asta e deja dependența mea.
Înainte muream după jocuri la PC.
Simt că m-am cam săturat de ele, adică să stau doar în lumea virtuală.
Cumnatul meu zicea că, decât să face n-șpe chestii în jocuri mai bine să fac ceva în viața reală.
Vara trecută, când am fost operat la ochi am stat circa 4 săptămâni fără să fac efort. Mai mult am stat în casă. Însă nu aveam să-mi obosesc ochii cu tehnologia. Pot zice că (și crede-mă că nu spun asta doar ca să fiu un băiat care se regăsește în ceea ce ai scris tu) simțeam nevoia disperată să merg oriunde, într-o scurtă sau mai lungă plimbare, dar numai să nu mai stau în loc.
După ce vin de la școală pornesc PC-ul. De 2 site-uri sunt cam dependent, mai ales în ultimul timp: de TPU și de youtube. Vara asta porneam computerul doar ca să mai ascult muzică.
Îți place să citești? Am văzut, mai mult în treacăt, că nickname-ul tău este titlul unei cărți.
Înainte nu citeam mai deloc.
Vara asta, doar cărțile obligatorii pentru vacanță. Însă pot spune că mi-au plăcut. Încă nu sunt genul de om care să moară după lectura dar cel puțin cărțile mă pot ajuta să nu mă simt singur. Trebuia să mă ocup de matematică, fiindcă vine bacul la mine la anul. Însă din matematică nu am ce "absorbi" așa cum e cu, cărțile.
La tine ai dreptate, viața cam acum începe. Mi-a mai zis cineva asta, că viața mea de-abia de acum începe.
Acum chestia cu moartea. Înainte așa credeam, și susțineam în mintea mea, că le va fi celorlalți indiferent cu sau fără mine.
Acum, mă tot gândesc la asta. Și am impresia că mai degrabă aș vrea să-mi sinucid personalitatea, asta ca să încep una nouă. Poate fi o concepție cam idioată sau imposibilă. Mai bine zis mi-aș dori să am un carcater pe care să-l placă toți. Cel mai mult îmi place să ajut. Însă realizez că nu am fost multora de folos până acum. Până acum am fost foarte credincios. Mereu am avut impresia că datorită divinității sunt în viață, mai precis datorită poruncilor. Iar acum nici nu știu ce punct de vedere să mai am.
Mi-a plăcut blogul personalitate alfa -> http://personalitatealfa.com/blog/
Obișnuiesc să-i întreb pe toți (virtual, în mesaje) ce părere au despre site-ul ăsta.

Am mai zis că anul trecut mi-am petrecut timpul mai mult pe TPU.
Aș fi vrut să postez întrebarea pe contul meu, fiindcă nu obișnuiesc să am multiple. Însă mi-era teamă de ce ar zice cei care mă cunosc virtual sau în viața reală. Ăsta e primul meu cont, pe care l-am folosit până acum http://www.tpu.ro/utilizator/scrc
Însă la prima privire, pare cam sărăcăcios în ceea ce privește cunoștințele. M-am axat pe computere, fiindcă era singurul domeniu la care tindeam să mă pricep câtuși de puțin.

În fine, cred că te saturi de mine după răspunsul ăsta mai lung.
Îți mulțumesc mult pentru răspuns!
Toate cele bune!

Mesaj de adio? Te referi asemeni celor care ultima soluție e sinuciderea?
Să-ți spun sincer, am tot vrut să postez o astfel de întrebare. Însă odată nu știu ce am făcut cu contul de m-am delogat, s-a pierdut mesajul și am renunțat. Azi parcă mi-a revenit dorința puternică de a scrie unele întâmplări din viața mea. Dacă nu voi primi vreun sfat ci doar critici măcar să le văd și pe alea (mă gândeam eu). Am dat o căutare pe google cu textul suicid și altele. Am citit vreo 2-3 întrebări pe tema asta de pe TPU. Apoi am zis "Hai să scriu ce am vrut de la început". Ce m-a determinat mai bine zis? La ora de religie a venit o reprezentantă de la o firmă sau ceva asemănător, numită Julia Special Event, în legătură cu albumele foto de la terminarea liceului (adică să ne prezinte oferte). Mi-a răsărit în minte ideea de absolvent. Nu mă vedeam deloc ajuns în stadiul ăla. Am plecat, la sfârșitul orelor, mai mult cu o privire de sinucigaș sau cel puțin de personaj din jocuri (asemeni lui Prototype). Mi se părea că vreau să ajung cât mai rapid acasă.
Acum să mă reanalizez printre cuvintele pe care le-ai spus tu. În legătură cu cei din jur, un singur lucru aș cam avea de spus :"Urăsc persoanele mărețe, sau cum ai spus tu, cele care-ți râd în față". Doar că nu îmi veneau în minte idei legate de bombe și explozive. De fapt, dacă mă gândesc mai bine, poate-mi veneau. Însă m-aș fi văzut pe mine explodând poate în vreo locuință. Pe scurt, eram mai mult curios care ar fi reacția celor care mă cunosc dacă eu aș muri în următoarea zi.
Încă din clasele mici o uram de moarte pe o verișoară de-a mea. Avea mereu aerul de a se da mare. Nu suportam asta. Spre exemplu când mergeam la școală, se întâmpla de multe ori să mergem ca 2 străini. Nici acum nu am o relație excepțională cu ea. Însă nu o mai urăsc. Dimpotrivă, aș ajuta-o dacă ar avea nevoie de ceva anume.
Dorințe de răzbunare... Hm...
Dacă ar fi fost cazul, poate erau în legătură cu IT-ul, cu programarea. Nici nu știu spre ce profesie m-aș îndrepta. Nici la ce facultate merg nu sunt sigur. Din materiile de la școală, ca preferate aveam Engleză, informatica(nu făceam noi atât) și TIC (aș putea spune). Astea ar fi cam singurele materii la carea puteam să învăț ușor și mai logic.
Zici că după clasa a VIII-a ascultai muzică și plângeai? Ei bine, eu cam doar pe muzică pot plânge. Pe melodii, cum le numesc alții, în care-ți vine să-ți tai venele. Doar că eu mă gândeam la cine aș fi putut fi, la eventualii prieteni pe care i-aș fi putut avea (într-o altă viață poate), la greșelile pe care le-am avut, la nervii descărcați. Pe baza acestora reușeam să plâng. Și mă simțeam bine după ce o făceam.

Care lucruri aș fi vrut să le fac și nu le-am făcut? Păi, mă gândesc acum că, în loc să urăsc pe vară-mea de moarte, în loc să-mi fi preocupat timpul cu gânduri legate de decese etc aș fi putut să mă axez pe realitate, adică să am cunoștințe cât mai vaste în diferite domenii. Cel puțin așa aveam șansa să fac o impresie plăcută celorlalți. Faza e că, dacă aud că unei anumite persoane i s-a întâmplat ceva rău primul gând ce-mi fulgeră mintea este suicidul. Nu știu exact de ce.

De ce nu fac acum sau încep să fac de acum toate lucrurile după care-mi pare rău? Asta e o bună întrebare. Și, într-adevăr, este ceea ce ar trebui să fac. Însă nu pot să reiau totul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, dacă spre exemplu într-o zi mă simt super ok și sunt gata să învăț ceea ce nu știu iar în ziua următoare simt că aș vrea să dispar din lumea asta, cel puțin pentru o perioadă de timp.
Vara asta am plănuit să mă duc, acum ori niciodată, să consult vreun medic psiholog. Poate cu hipnoza să reușească ceva. Fiindcă de acum înainte e rău dacă tot oscilez între astea 2.
Așteptam mai mult pe cineva care să vină să mă salveze într-un fel. Să-mi redea fericirea. Să pot iubi. Să mă pot îndrăgosti. Acel cineva, în mintea mea, trebuia să fie cineva de sex opus. Dacă vedeam (la tv sau oriunde altundeva) o persoană cu un ton blând, mai liniștit mă gândeam cum aș putea să discut cu această, preferabil să fim prieteni. De aceea mă simțeam mereu îndrăgostit. Psiholoaga școlii mi-a zis că mie îmi lipsește de fapt afecțiunea din partea celorlalți. După cum am spus, nu am probleme pe plan financiar. Însă mi-e oroare de faptul cum mă vor vedea cei care mă cunosc, dacă le-aș spune că nu știu în ce mod să mă sting odată. Chestia e că vreau de acum încolo să am o personalitate care să placă multora. Calitățile pe care mi le-aș dori la o anumită persoană să reușesc să mi le implementez mie însumi. Pe scurt: Să fiu exact cum sunt persoanele pe care le admir.
Și, drept să spun, întrebarea a avut, în oarecare măsură, și motivul de a cere atenție. Indiferent că este virtual sau real nu mai vreau să stau singur.
Site-ul ăsta mi-a oferit șansa de a comunica, cât mai mult cu ceilalți.
Și, nu, nu mi se pare că aberezi în răspunsul tău. Eu spre exemplu, scriu doar ceea ce-mi trece prin cap, sau încerc să fac asta. Altfel, aș fi altcineva. E mai plăcut să te împrietenești cu oameni pentru ceea ce ești tu, și nu născocind minciuni. Însă, aici partea rea mi se pare atunci când nimeni nu gândește ca tine. Mi-era frică de astea, recunosc.

Iar în privința psihologilor aș putea spune că îi vedeam ca pe Dumnezeu, dacă înțelegi ce vreau să zic. Vedeam în ei singura scăpare din "ghena" în care mă avântasem.
Și. tu crezi că eu nu am obiceiul să pun cuvintele în ghilimele chiar dacă nu-și au locul?

Ce-i drept, am cam lungit mesajul. Și simt că aș mai putea scrie despre mine încă o dată pe atât.
Noapte bună și numai bine!

Actul de a curma singur viața îl vedeam ca o soluție în trecut, ce-i drept. Mi se părea că nu ar reuși niciodată să fiu un om normal, care stă bine cu atenția în principal.
Vara asta a venit la noi, după drum (locuiesc la munte) cineva cu niște stupii. Din prima noastră discuția mi-a zis că, ar fi bine să consult un medic psiholog de prin Alba. I-am spus doar de hemofobie, nu și altele.
Nu știu sincer cât de bun aș fi pe post de părinte. Nu-mi imaginez cum ar fi să am copii. Însă, unde e afecțiunea poate fi totul. Cel puțin așa îmi vine-n minte acum.
Dragostea. Cel mai bine aș spune doar 2-3 cuvinte în legătură cu acest capitol. De fapt, asta: mi-am pus nickname-ul la primul cont pe site dannyetlv. Danny este prenumele meu, Dan, în timp ce etlv vine din engleză, însemnând "eternal love". De atunci nu mi l-am mai schimbat. Și nu mi-e rușine să spun asta nimănui. Nu e un secret.
Toți se pare că văd dragostea (sau majoritatea) ca singurul lucru bun ce a mai rămas pe pâmânt.
Doar să nu fie și ea cu spini, asemeni unui trandfir.
Apropo, câți ani?
Și, mersi de răspuns.

Din câte am văzut cam toți numesc adolescența ca "perioada marilor întrebări și încertitudini". Poate din asta s-ar desprinde frumusețea ei.
Pot să vă întreb ceva? Ce fel de persoane admirați în mod special? Mă refer, bineînțeles la personalitate.
Și, mulți ani înainte!
Vă mulțumesc de răspuns!

Persoanele care stiu ce vor de la viata,care nu se lasa doborate de greutati, care vor sa-si dovedeasca lor insele, ca pot reusi, chiar daca altii le pun bete-n roate!
Eu am reusit asa ceva, dar acum...nu mai vreau sa muncesc pentru altii, sa intretin niste trantori(alt cuvant mai delicat nu am gasit). Asta este, acum, singura meu lipsa de ambitie de a arata cine sunt, ce pot, chiar si la aceasta varsta.

Intr-adevar, ar putea fi dragostea cel mai bun lucru ce a ramas pe pamant, insa nu pentru toti. Nu toate persoanele considera acest lucru ca fiind ceva important si atunci e trist.
"Eternal love" cu siguranta a avut o relevanta pentru tine la momentul respectiv, asta denota faptul ca ai crezut in iubire .
Am 16 ani :d.

Iar in legatura cu mama ta, apreciaz-o si arata-i ca o iubesti cat mai poti! Crede-ma, stiu ce zic...

În ultimul timp am înțeles acest lucru: cât de importantă este ființa care ți-a dat viață. De aceea nu mă mai cert cu ea. Sau măcar încerc să fac asta. A făcut și ea multe sacrificii.
"Crede-ma, stiu ce zic..." Ai vrut să subliniezi în mod deosebit partea asta?
Și, mulți ani înainte!
[Am impresia că dacă mai scriu vreun comentariu cuiva din cei care au răspuns am șansa să primesc înjurături bune, mai ales din cauza răspunsurilor kilometrice.].

Da, am vrut sa te fac mai bine sa intelegi cat de importanta este o mama in viata copilului ei, ca ea face ceea ce stie mai bine pentru a-si proteja si educa fiul/fiica. Mama mea a decedat cand eram mica si mi-as dori sa o am inapoi, sa ma certe, sa imi interzica sa ies in oras, sa ma pedepseasca, doar sa am parte de ea in viata mea!
Iti multumesc! Si nu trebuie sa iti faci griji in privinta "raspunsurilor kilometrice", nu cred ca te va injura nimeni din pricina asta.

"Crede-ma, stiu ce zic...".
M-aș fi așteptat la o asemenea veste deoarece ce-i care spun să îți iubești părinții au simțit durerea de a-i pierde.
Pe la 9 ani a murit taică-meu. Eram în clasa a 2-a. Însă cred că eram prea mic să conștientizez asta. Nu am plâns. Nu am simțit nimic. Poate din cauză că am fost cam răsfățat (material) în copilărie. Îmi amintesc lacrimile mamei și a surorii mele. Ele au fost dintotdeauna și încă sunt foarte credincioase.
Acum am tată vitreg. Aș fi un nesuferit să mă plâng că nu sunt iubit de familie. Sau să mă aseamăn cu acei copii orfani. Însă tot nu am fost fericit. De aceea am tins mereu a susține că banii nu aduc fericirea. Cel puțin doar banii și nimic altceva.
Ești a 3-a persoană de pe site de la care aflu că i-a murit un părinte. Aici nu am ce spune, fiindcă nu am cunoscut acest sentiment.
Nici nu știu cum oare m-aș simți. O uram pe mama în gând fiindcă vedeam că îmi impune mereu limite. Că mă "sufocă" cu atenția ei. Ea a spus mereu că, fiind cel mai mic dintre copii (mai am un frate și o soră) i s-a părut mereu că nu mă descurc (în general) și de aceea nu mă mai lăsa în pace (la liceu mă suna des, mă trata mai mult ca pe un copil).
Poate faptul că am revăzut iar spitalul vara asta mi-a adus aminte de cât a îndurat maică-mea. Așa că, încerc să nu mă mai cert cu ea.
Ei nu-i puteam spune ce mă doare. Nimănui dintre cei pe care îi știam. Nu aș fi mai putut să dau ochii cu mama dacă ar fi știut asta. Cu totul că aveam o relație bunicică, cu ea, ne și certam, ne și împăcam.
Așa că am început să-mi petrec timpul online. Aveam obiceiul să stau până noaptea târziu. Căutam să conversez cât mai mult, iar dacă puteam, să și ajut. Simțeam asta. Simțeam că am nevoie ca de aer. Și știu că dacă aș fi murit i-aș fi pricinuit mult durere mamei. Și nu merita asta. Nu merită asta.
Acum mă întreb dacă mi-am distrus complet psihicul. Dacă mai pot sau nu gândi ca un om obișnuit.
Și, da, simt des nevoia disperată de atenție.
Nici nu-mi imaginez cum ar fi să vorbesc în fiecare zi doar cu persoane de vârsta mea (și aici nu mă refer neapărat la băieți, ci la fete).
Cu o persoană de sex masculin sunt în stare să vorbesc mult și bine. Însă cu o fată simt că aș avea unele probleme de vorbire.
Dacă ar vedea cineva (poate și tu) fraza asta probabil ar muri de râs.

Îmi pare rău de clipele când ai suferit mai ales după pierderea ei.
Eu nu sunt în măsură să spun un sfat, o vorbă bună în domeniul relațiilor. Pot doar să le cer.

Mersi încă o dată de răspunsuri!

Numai bine!

Stiu cum e sa ai probleme de vorbire. Eram foarte atasata de mama mea, in sensul ca oriunde mergea, ma luam dupa ea, oriunde. A murit cand aveam 4 ani, eu am gasit-o stand intinsa pe iarba cu o cana rosie langa trup. Imi amintesc exact scena aceasta! Apoi, nimeni nu mi-a spus ce s-a intamplat cu ea, eu stiam ca e internata in spital si ca nu poate fi vizitata... Am suferit enorm cand am aflat ca s-a dus de printre noi. La gradinita nu vorbeam cu nimeni, in clasele I-VI la fel. Apoi mi-am facut o prietena care mi-a readus increderea in ceea ce priveste frumusetea vietii, a conceptiei despre aceasta. Nici acum nu sunt comunicativa, insa am 3-4 prietene in care stiu sigur ca pot avea incredere. De relatii ce sa mai spun? Am 16 ani si jumatate si inca nu am avut un prieten .
Dar ce tot scriu aici? E vorba despre tine, nu despre mine.
Oricum, nu ai pentru ce sa imi multumesti!

Am scris întrebarea cu speranța că voi primi mai multe răspunsuri, cu cât mai lungi cu atât mai bine.
"Dar ce tot scriu aici? E vorba despre tine, nu despre mine." Sincer, nu văd sensul acestor 2 propoziții.
Deși nu ar trebui să mă folosesc de un subiect mai delicat, precum moartea unui părinte (în cazul tău), primul gând care mi-a venit îndată ce ți-am văzut răspunsul a fost (sau cel puțin la asta mă gândesc acum):"În afară de această suferință, tu cât de multe îți mai amintești din copilăria ta?".
Fiindcă, la mine evenimentele din acea perioadă îmi sunt parcă prin ceață. Și tocmai asta urăsc la mine. E ca și cum aș vedea tot trecutul în negru, ca și cum doar acum m-am trezit la viață. Și îmi pare rău că am pierdut atâta timp. Azi mi-a venit o idee din care aș vrea să scot ceva (ceva în practică, sau teoretic apoi practic). Dacă tot nu am făcut progrese ca să ies din starea asta mi s-ar părea mai interesant și alinător dacă aș putea face "regrese" (cuvântul ăsta mi-a venit în cap, în sensul că progresele ar însemna pași înainte iar regresele pași înapoi). Dar mai bine aș scotoci netul bine de tot înainte, apoi să mă mai hotărăsc.

Și, dacă dorești, poți să-mi scrii și nșpe mii de răspunsuri la întrebare, nu neapărat despre mine ci despre tine. Fiindcă mi-ai răspuns la întrebare ca să mă ajuți. Nu știu cum ar suna, bine sau rău, dar m-ar ajuta să știu și despre tine cât mai multe în sensul că aș vedea părți și din viața altor oameni. Le-aș mai compara cu a mea. Aș vedea unde anume am greșit eu.
Sunt disperat după atenție? E singura întrebare (sau mai bine zis una printre multe altele la care n-am un răspuns concret).

Salut!

Oarecum, inteleg prin ce treci.
Am miopie si port ochelari din clasa a 2-a, sunt o fire "timida" (chiar daca nu dau impresia), sunt retras si de multe ori nu spun ceea ce gandesc.

Am mai multe complexe de inferioritate. Principalele sunt: corpul si mentalitatea. Ma mai laud si dau impresia ca imi place sa fiu "eu", dar adevarul e ca ma detest si a inceput sa fie din ce in ce mai evident si pentru restul.

Sunt zambaret, fac glume (multe tampite si nereusite) si dau impresia ca sunt mereu vesel si optimist, sunt delasator, lenes si lipsit de ambitie.
Am avut prima depresie inainte sa incep liceul (nu am intrat la ce liceu "trebuia"). Eram undeva intre realitate si vis, nu dormeam suficent, nu aveam grija de mine, nu imi pasa daca mai traiesc sau mor, eram pregatit sa ma "duc dracu" si inca mai sunt pregatit sa fac asta.
Imi lipseste doar ambitia sa o fac si abia astept sa fac rost de putina, sa scap lumea de un "eșec" (scuze ca nu scriu cu diacritice, dar nu am, am luat "ș" din intrebarea ta).

Da, ma vad drept un eșec, un dezastru, o eroare, o problema, ceva mereu in plus, ceva fara un rost, doar sa ii fac tristi si sa-i dezamagesc pe cei care tin la mine sunt bun. Doar atat...

Tu, nu are rost sa te sinucizi. Nu merita.
Esti tanar, invata, incearca sa intelegi, cere ajutorul si o sa vezi ca o sa iei si bacul. Prieteni o sa iti faci si ai putea sa te apuci de karate. Sportul te-ar ajuta sa iti consumi energia si ar mai elimina din tristete (nu am gasit alta exprimare) + ai cunoaste mai multi oameni. Prin karate, ma refer la un sport de contact (un stil de arte martiale, oricare). Avand in vedere varsta ta, nu poti sa mergi decat la "cu plata". Nu cred ca ar costa mai mult de 100 ron pe luna.

Povestea mea, e mult mai lunga si are la baza complexe de inferioritate, frica de socializare, lipsa ambitiei, lenea si o dorinta puternica de a scapa lumea ce un alt eșec.

Am incercat si inca mai incerc sa-i sustin moral pe altii. Ii ascult, ii sprijin, ii incurajez (pe unii in viata reala, pe altii in online), incerc sa le arat ca poti trece peste orice si ca in viata mereu exista o sansa sa fie totul "frumos". Eu, sunt un caz pierdut, fara speranta, dar vreau cand ma voi sinucide sa las in urma mea macar niste oameni mai optimisti si mai increzatori. Vreau sa mor, stiind ca am lasat ceva, cat de minuscul...

Ehhhh, deja m-am lungi prea mult si prea degeaba. Simteam nevoia sa ma exteriorizez.
Imi pare rau!

Oricum, nu iti face griji, nu te mai gandi la sinucidere, fa miscare, incearca sa cunosti persoane noi si invata. Daca faci asta, o sa mearga totul in mai bine. Nu o sa fie usor, dar daca incerci si nu renunti, o sa merite.

Hei!
În primul rând ce treabă au diacriticele în toată povestea asta? Eu m-am obișnuit cu ele, dar să-ți cer scuze că nu le folosești, asta e culmea. Zău.
În al doilea rând, ultimul lucru pe care vreau să-l aud este "Scuze că am scris prea mult". Dimpotrivă, îmi place răspunsurile și mesajele lungi.
Te văd ca o persoană bună. Mă regăsesc în ce-ai zis tu "Eu, sunt un caz pierdut, fara speranta, dar vreau cand ma voi sinucide sa las in urma mea macar niste oameni mai optimisti si mai increzatori."
La mine asta a fost nădejdea. Însă pentru a ajuta trebuie să știu mult mai multe și nu mă mai simt în stare să învăț totul dacă nu mă mai "refac".
Însă, de ce spui că ești un caz pierdut?
În legătură cu sportul, nu am practicat vreunul anume până acum. Doar la sală, de anul ăsta am început să mă duc. Însă vreo 2 luni dacă am stat. Mai apoi am crezut că am hernie, am fost operat vara asta iar acum aș putea să mă reapuc. Însă am mai amânat asta, poate peste o săptămână. Simțeam că nu vreau să merg acum. Simțeam că vreau să mă exprim liber și să cer și părerea altora.

Pot să te-ntreb câți ani ai?
Asta dacă-mi permiți.

Prin cele 2 propozitii am vrut sa subliniez faptul ca tu ai cerut niste sfaturi, pareri, iar eu am inceput sa-ti spun o parte din povestea mea. Tu mi-ai spus multe despre trecutul tau, deci presupun ca nu e nimic in neregula sa iti doresti sa afli cate ceva din al meu. Inceputul ti l-am zis. Moartea mamei mele m-a afectat profund si inca ma afecteaza. Cel mai mult ma durea cand o matusa vedea o femeie frumoasa pe strada si ma intreba daca mi-as dori sa fie mama mea. Niciodata nu am stiut cum e sa ai o familie. Tata lucreaza in strainatate, iar eu locuiesc cu o matusa ( alta fata de cea precizata mai sus ). Cum ai zis si tu, suportul material nu aduce fericirea. Tata are foarte mari asteptari in ceea ce priveste viitorul meu, mereu imi spune ca am tot ce si-ar putea dori un adolescent de varsta mea ( ma refer la telefoane si aparatura performanta ), dar nu indraznesc sa ii spun ca as renunta la toate astea pentru o familie! Acum sunt in clasa a X-a, intr-o clasa in care barfa, marginalizarile si critica sunt pe primul loc. Din toti colegii, doar o fata stie ca mama mea e decedata, nu vreau sa afle si ceilalti, nu vreau sa fiu vazuta ca pe o fata demna de toata mila in clasa. Tin sa precizez ca am prieteni de la alte clase. Iar de gresit nu cred ca ai gresit tu ceva, asa a fost sa fie. Ai spus ca familia ta este credincioasa. Pai, ei bine, gandeste-te ca asa a vrut Dumnezeu sa te supuna anumitor incercari, pentru a-ti demonstra tie ca esti mult mai puternic decat crezi si ca poti trece prin multe! Si nu, nu cred ca esti obsedat de atentie. Cred ca mai bine ar fi sa spui ca ai nevoie de cineva cu care sa comunici, sa te destainui complet, fara a-ti fie teama ca dupa ai putea fi ranit, tradat.

Am 17 ani, impliniti in luna iunie.

Ti-am reocmandat sa faci sport, pentru ca sportul (miscarea in general) te ajuta si fizic, dar si psihic.

Pai, mi-am taiat fiecare craca pe care am stat si am respins fiecare mana de ajutor care a vrut sa ma ridice. Acum, fara posibilitatea de a fii ajutat de altii, fara ambitia si dorinta de a depasi ceea ce sunt, nu prea mai am sperante.

Eu, ma simt un esec, sunt un esec, nu pot sa fiu decat un esec. Am primit totul, pe tava, fara efort, fara sa muncesc, am avut ce alti copiii doar viseaza sa aiba (atat material, cat si sentimental). In timp ce altii muncesc sa isi continue scoala, eu ma port de parca ar fi o povara.

Stabilesc greu relatii de prietenie adevarate. (nu pot sa zic ca am vreuna)
Ma imprietenesc relativ normal, nu imi e foarte greu, dar nu ma ajuta cu nimic. Majoritatea isi amintesc de existenta mea cand au o problema sau cand au nevoie de cineva care sa-i asculte si care sa-i motiveze.
Sunt o fire foarte afectiva, desi sunt baiat si ar trebui sa fiu mai rece. Totul ma doboara, absolut totul, ma intristez imediat si ma inveselesc tare greu. Acum rad, acum sunt gata sa imi pun capat zilelor.
Practic, sunt instabil emotional si probabil si mental.

Cand eram in depresie (in prima depresie, dinainte sa incep liceul), am inceput sa scriu. Scriam un fel de "poezii", scriam ceea ce simt (chestii triste sau motivationale). Am realizat ca scriu asa prost si lipsit de farmec (desi eu doar ma exteriorizam) incat nu am prea mai scris. De curand, ce am m-ai facut cate o "poezioara" de dragul de a impresiona pe cineva (oricine).

Am avut toate sansele sa ajung cineva, sa ajung cineva mare si nu o sa ajung decat un nimeni, un om banal, care se lupta sa supravietuiasca de pe o zi pe alta. Nu ma pricep la nimic, unde pui lenea si lipsa ambitiei, unde mai puntem si o picatura de superficialitate si prostie, asta sunt eu. Sunt un esec in toata splendoarea lui.

Tu, pari o persoana cu mult potential. Nu trebuie sa te cunosc sa pot spune asta, doar simplul fapt ca vrei sa te schimbi arata asta. Esti interesat de "povestea" unui strain care ar merita spanzurat (adica eu), esti politicos, pari o persoana inteligenta, cred ca iti trebuie doar putina incredere in tine si poate o vizita la un consilier sau un prieten care sa te asculte si sa iti fie alaturi.

În primul rând, mulți ani înainte!
Ca să nu par insistent cu ce am zis până acum ar trebui să mă leg de părțile pe care încă nu le-am precizat.
Ultimul alineat (mai degrabă fragment, dar nu asta-i ideea) nu mi se pare în largul său.
Inteligent/prost/neștiutor, m-aș putea încadra în toate 3 în același timp.
Bine zis "par".
Când zici o persoană cu potențial te referi deja la genul de persoană care poate căpăta rapid experiență într-un domeniu sau care (dacă e la început) poate asimila mai ușor (informații etc.).
Nu știu cum și din care poziție să îmi fac o descriere, doar-doar mi-aș mai aminti ceva, valoros sau nu.
Am impresia că tu ești obișnuit cu un soi de prieteni, de tipul acela pe care îi poți găsi peste tot, fără a avea ceva anume care să le sporească, calitățile.
Adică, cei care caută mai mult să profite. Asta ar fi o primă impresie.
Zici că am toată viața înainte în timp ce tu, deși cu un an mai mic ca mine, consideri că ai pierdut șansa asta.
Ceea ce scriu reprezintă doar idei de-ale mele, nu copiez nimic de la alții (poate doar dacă e ceva ce mi-ar rămâne în cap și mi-ar plăcea foarte mult sau vreun citat).
Mda, și mie mi se pare că sunt cam afectiv. "Băieții se bazează pe logică iar fetele pe sentimente". Am văzut asta într-un răspuns. Însă nu e complet adevărat, fiindcă mereu mai sunt excepții.

Însă nu am înțeles clar ce ai sau ce nu ai făcut încât să ai starea asta mereu.
Și în fond, de ce nu m-ar interesa?

Mama și soru-mea sunt foarte credincioase după cum am mai spus.
Însă eu nu (atât de mult). Cel puțin în ultimul timp am început să am și dubii plus că nu mă rog etc. Aș putea spune că îmi place porunca "Să-ți iubești aproapele". Dacă o respect sau nu, asta nu are legătură cu divinitatea ci cu persoana mea proprie.
Mă gândesc acum, că dacă aș mai vorbi despre moarte sau despre viață aș înlocui cuvântul suflet cu caracterul uman.
Deși m-am bucura să nu fie așa.
În fine, nu ar avea rost să continui acest subiect.

Soarta ta mi se pare mai cumplită (nici nu pot s-o aseamăn cu a mea). Am impresia că duci mult lipsa afecțiunii de familie. Am pierdut până acum vreo 2 cartele de telefon Orange. Habar n-am ce am făcut cu ele. Eram atât de buimăcit de cap...
Nu m-au certat părinții. Am luat alta. Nu o duc rău cu banii. Cu totul că frate-meu și soru-mea au cam dus-o. Nu și-au permis atât. Mai ales frate-meu, care a răbdat multe și știe ce-i greul. Nu are o viață ușoară. Lucrează în IT. Vede foarte bine cum e viața fiindcă e o fire realistă.
Nu m-aș putea imagina în locul lui, cu serviciul stresant pe care îl are. Aș înnebuni cel mai probabil.
Îmi pare rău de situația ta. Eu cel puțin îmi văd părinții des.
Și, în principiu, văd cât de adevărat e citatul sau vorba "The Kindest Hearts Have Felt The Most Pain".

Sincer, sunt multe de povestit la categoria "ce nu am facut" si la "ce am facut rau/gresit".

Majoritatea, nu prea vad rostul, de a se interesa de problemele si viata unei persoane necunoscute.

Da, e aiurea, unii suntem mai sentimentali si afectivi si suntem considerati "slabi" sau "feminini" din cauza asta. Greu cu prejudecatile.

Cand am zis ca esti o persoana cu potential, ma refeream ca ai potentialul de a face ceva "frumos" in viata, ceva care tie sa-ti aduca fericire si implinire.

Sunt satul de toate.
Am si prieteni adevarati (cel putin 1-2) care ma asculta zilnic si care ma incurajeaza si care nu asteapta nimic de la mine (mi se pare normal sa le ofer acelasi lucru, doar suntem prieteni), dar sunt "dependent" de atentie si afectiune. Imi place sa stiu ca ma place toata lumea, ca sunt dorit acolo unde sunt, ca lumea are incredere in mine etc.

In principal, faptul ca nu imi prea place scoala si nici munca nu ma prea atrage, ma face sa spun ca nu am un viitor prea stralucit in fata.

Parintii mei au facut multe sacrificii, sa imi ofere tot ce doresc, sa fiu un copil care are to ce vrea, mi-au oferit dragoste din plin, mi-au oferit totul, iar eu sunt o pramatie nerecunoascatoare.

Sunt dezgustat de mine, sunt uimit de propria mea prostie (nu ma refer la lipsa cunostintelor), sunt uimit de faptul ca imi place sa fiu asa. E calea usoara, pe care am ales-o mereu...

Pana si acum, cand eu ar trebui sa te incurajez pe tine, ma plang.
pffff...sunt genul de om care e inutil si mai mult ii incurca pe altii.

Frate...tu gandesti prea mult

M-am plictisit să citesc tot ce ai scris... în fine, trecutul se reflectă pe prezent. Observ că tinerii suferă din ce în ce mai mult la niște chestii banale.

Așa ți se pare ție?

Ba nu, nu ești ciudată, suferi de sindromul adolescenței.Și vă mai întrebați de ce nu aveți voie să votați...

M-ai încurajat încă din primul răspuns.
Nu te plângi, doar te descrii: eu asta ți-am cerut.
Plus că, în domeniul relațiilor cu ceilalți, familial (și cele care au legătură dacă mă înțelegi) încerc să obțin cât mai multe răspunsuri. Sfaturi nu sunt în măsură să dau. Deși mi-ar plăcea. Una dintre cele mai mari dependențe ale mele (cel puțin în ultimul timp) a fost muzica, deși vara asta nu am ascultat una-ntruna (porneam computerul doar pentru muzică, în rest îl opream).
În afară de faza cu ajutatul pe alții să treacă dintr-o stare mai melancolică într-una mai "adecvată" ți-e ce-ți mai place să faci?
Să practici sport (indiferent de care)?
Asculți muzică des?

Păi, până acum nu m-ai încurcat deloc.