Bună TPU!
Am o problemă care simt că ar trebui rezolvată odată pentru totdeauna.
Fiindcă de când mă știu, de când m-am născut mă tot învârt în jurul ei.
Cum să încep oare? Ar fi bine să scurtez totul pe cât posibil, încât să nu vă doară ochii de la citit.
Sunt băiat și am deja 18 ani. Sunt în ultimul an de liceu. Și pentru mine asta e o tragedie.
Care e problema mea? Nu mă scăpa odată e gândurile de suicid. M-au urmărit tot timpul. Și nu, nu e vorba despre o decepție în dragoste, după cum am văzut că este la mulți adolescenți.
Pur și simplu e vorba de mine. De mine, ca persoană. Ori aș merge ori nu la școală, ori aș trăi ori nu, mi se pare totuna. De ce?
Să scriu câte ceva cronologic.
Eu locuiesc la munte. Nu pot spune că sufăr de condiții materiale fiindcă asta ar fi total greșit. Sau aș fi eu complet nerecunoscător să declar asta.
Pur și simplu e vorba de mine.
Nu am stat niciodată prea bine cu sănătatea. De aceea, mama a ținut să mă îngrijească pe cât posibil. Să mă îngrijească în sensul că nu m-a pus la muncă, cum au fost și sunt puși ceilalți copii de vârsta mea, din copilărie.
Așa că, îmi petreceam mai mult timpul prin casă.
Dar nu eram complet fericit de asta.
Mă simțeam foarte singur. Nu pot zice singur dacă m-am gândit la moarte încă de la vârsta de 6-7 ani, însă îmi imaginam cum ar fi fost viața celorlalți dacă eu n-aș fi existat deloc.
Nu spun că că am fost de mic un copil "de aur", adică ascultător sau foarte calm. Cu totul că acum mi-aș fi dorit asta. Mult.
Am avut, dimpotrivă, multe defecte. În special eram un copil nervos. Am stricat multe obiecte din cauza asta, din vina mea (mă refer la telefoane mobile, la componente de calculator adică le-am ars, cam aproximativ tot ce-mi cădea în mână-mi).
Și apoi îmi ocupam timpul din ce în ce mai mult cu jocurile la calculator. Mă obsedau. Însă nu mă jucam frumos. Făceam mereu crize de nervi. Părinții (mama și tatăl meu vitreg) îmi țineau morală, aș putea zice. Însă, dacă mă mustrau, mă mustrau blând. Adică, doar cu vorba, nu folosind violența. În familia mea nu s-a pomenit niciodată de violență. Sau de înjurături între membrii familiei. Deci, în privința mea, aveam tot ce se putea mai rău la un copil. Țipam de multe ori. Iar în ceea ce privește cunoștințele, întotdeauna am fost pe lângă, cum s-ar spune. Cu sociabilitate eram iarăși 0. Abia dacă, cunoșteam vreo 10 oameni din comună. Cred că nu m-a interesat niciodată asta. Iar la capitolul aspect fizic iarăși nu prea am ce zice. Felul de a mă îmbrăca era jalnic. Aș putea zice, deși ar părea extrem de rușinos, că maică-mea îmi alegea îmbrăcămintea. Știu că dimineața mi-era mereu tot somn, fiindcă mă culcam mereu destul de târziu (cam pe la 10-11). Asta era până-n 10 ani. Eram și extrem de slab fiindcă nu aveam o alimentație deloc adecvată. Mâncam mai mult dulciuri și lapte. Încă din timpul școlii purtam ochelari, cu totul că nu aveam probleme cu vederea. Aveam strabism pe-atunci.
Nu aveam prieteni mai ales din cauza comportamentului. Nu-mi amintesc să fi ieșit vreodată cu prietenii la vreun suc sau la o simplă plimbare, în clasele primare și gimnaziale. Mă obișnuisem să stau în casă. Îmi convenea, în acel timp.
Ca muzică, ce aș putea spune. ascultam manele, mi-erau printre favorite.
Întotdeauna mi s-a părut că am probleme de vorbire. Adică, ori vorbeam prea încet, ori prea repede, niciodată clar.
Pe clasele gimnaziale spre exemplu, ar fi trebuit să fiu un elev foarte avansat. Mereu am avut impresia că toți cu care vreau să fiu prieten mă ignoră din cauza unei verișoare de-a mea, care mi-era și vecină. Ea avea tendința să îi alunge pe toți de lângă mine. O uram mult de tot.
Apoi liceul. Sunt deja în ultimul an de liceu.
Pe clasele a IX-a și a X-a pot spune că eram la fel ca înainte. Deja de anul trecut mi se pare că am început să deraiez puternic la capitolul școala. Nu îmi mai păsa deloc de minte. În vara dinaintea clasei a IX-a aș putea spune că m-am închis puternic în mine. Cel puțin asta au observat ceilalți, inclusiv maică-mea. Mă uitam la serialul Dr. Who. Trăiam cu impresia și gândul că am nevoie neapărat de cineva care să mă "readucă la viață", care să mă salveze (în mintea mea).
Nu știu exact cum am dat de site-ul TPU. Mi s-a părut interesant. Mi-am făcut cont în prima săptămână de școală. Răspundeam din ce știam doar. Nu mă interesau punctele sau premii sau funde etc. Nu îmi mai suportam viața. Mă gândeam că astfel, pe site-ul ăsta, aș putea fi cât de cât util, aș putea să ajut pe cât posibil lumea. Răspundeam mai mult din tehnologie (vă rog să mă credeți că nu vreau să mă laud cu privire la vreun cont, ci doar încerc să relatez.), din jocuri pc/online. Mai mult căutam pe net rezolvări la probleme și le afișam într-un răspuns. Fiindcă nu îmi mai păsa deloc de școală, de timpul pierdut, dacă stăteam sau nu până târziu. Tot în vara dinaintea începutului de clasa a XI-a am avut o operație de strabism. Am tot avut impresia că nu a avut niciun efect. Dacă mă uit acum la o poză de-a mea, de pe clasa a IX-a spre exemplu, mă ia groaza cum arătam. Acum s-a mai fixat. Am pățit apoi de am rămas corigent la fizică. Am mers la psihologul școlii. Nu voiam să-mi revin din stare mea de fapt pe cât voiam să discut cu cineva despre ceea ce mă frământă. Am început apoi să am probleme cu întârziatul la ore, fiindcă mă culcam foarte târziu noaptea. Și cu matematica. Am fost pe punctul de a rămâne corigent.
Pur și simplu nu îmi mai păsa de ceea ce mi se-ntâmplă însă nu mergeam nici înapoi (spre moarte), nici înainte (spre refacere). Doar stăteam în loc. Am impresia că aș fi vrut ca cineva să apară din senin, virtual sau în realitate, să mă ajute sau să mă "tragă de mânuță" ca să trăiesc.
Nu am avut niciodată o relație excelentă cu mama, în sensul că nu exista o zi în care să nu ne certăm. Și aici am greșit eu. Nu realizam ce înseamnă o mamă, ce sacrificii a făcut și încă face. Asta fiindcă mama mereu a încercat sau mi-a pus limite în ceea ce privește plimbările undeva cu colegii sau alte ieșiri. Înțeleg acum că a fost prea protectivă. Mă doare că îi reproșam asta de multe ori. În loc să fi găsit vreo soluție. Nu i-am spus niciodată că m-am gândit de multe ori să-mi iau zilele. Asta fiindcă mi-a fost mereu teamă de reacția ei (ar fi zbierat, ar fi plâns, ar fi fost extrem de neliniștită, nu m-ar mai fi lăsat apoi în pace sau singur). Așa că nu am spus nimic vreunei persoane care m-ar fi cunoscut. Mă întreb acum dacă am fost prea prost, întârziat mental sau neștiutor toată viața.
Acum sunt pe a XII-a. Profilul este Matematică-Informatică Intensiv Engleză (MIE pe scurt). De când am împlinit 18 ani, din aprilie, viața mi se pare o tragedie, fiindcă am îngăduit eu să ajung aici. Urmează bacul, apoi o facultate, apoi o eventualitate profesie.
Iar eu plâng după perioada adolescenței, fiindcă nu am fost cine aș fi vrut eu să fiu.
Nu mă pot vedea ca absolvent. Mai degrabă mă văd mort pe-undeva. Fiindcă toată viața nu am făcut ceva concret.
Mi se pare deja indiferent dacă aș trăi în continuare sau aș muri. Fiindcă nu exist în realitate, în societate. Întotdeauna am fost prea tăcut. Chiar și la telefon mi-e teamă să răspund dacă nu mă sună cumva vreun coleg (nu colegă). Indiferent că e fix sau mobil.
Sunt dăți în care mi se pare că sunt perfect normal. Apoi mă trezesc la realitate. Nu sunt deloc atent în ceea ce fac. Când eram mic copil mă gândeam cum ar fi oare să fiu înconjurat de mulți prieteni (băieți și fetele). Nici nu știu dacă aș putea să mai rezolv ceva sau nu. Sau toată viața de până acum și cea ce va urma a fost și va fi o ruină.
Mă gândesc dacă m-ar putea ajuta vreun psiholog care să apeleze la hipnoză. Sunt nebun sau nu, nu îmi dai seama.
Întotdeauna m-am simțit îndrăgostit. Însă de nimeni. Când sunt extrem de fericit nu mai pot fi atent la tot ce se-ntâmplă. Iar când sunt trist sunt atent.
Sunt conștient că există pe lumea asta oameni extrem de amărâți, iar cazul meu e nimic pe lângă al acestora.
Însă, simt că nu mai pot uneori. Nu e vorba că nu aș avea aici, la liceu prieteni. Am cu care mă înțeleg foarte bine. Însă nu am curajul să-i spun nimănui în față ce mă preocupă.
Și mi se pare că astfel trece adolescența, frumusețea ei, trece tinerețea. Trece pe lângă mine.
Aș mai putea spune și altele. Mai multe.
Dar mai stresez ochii nimănui. Mulțumesc dacă ați citit până aici.
Fiți iubiți și fericiți!

Ce îmi place cel mai mult să fac?
Ca generalizare, deja muzica e deja parte din viaţa mea. Exerciţiile fizice sau dacă sper să mă reîntorc la sală, le-aş face tot pe muzică, aş fi în stare să fac totul pe muzică ( şi curăţenie, şi să mănânc, iar dacă aş putea să învăţ sau să fac teme pe muzică ar fi super). Mi-ar plăcea să cunosc cât mai multe în domeniul IT, adică să am habar de cât mai multe. Cel mai important lucru ar fi să pot face totul în paralel, adică ies şi pe-afară, să merg şi la sală, să mă ocup şi de şcoală, să stau şi online (poate şi să mă joc pe PC).
Cu acea colegă nu aş putea spune că am vorbit. Chiar dacă ar fi fost aşa, puteam vorbi cu ea mai mult în pauze, nu în timpul orelor (engleză nu am mai făcut azi). Însă tot nu m-aş fi putut exprima în vorbire clar şi tare. Azi m-am "trezit" cu cea pe messenger. Mă gândeam că ar vrea să îmi spună despre conversaţia pe care voiam să o port cu ea. Însă ea mi-a zis de ceva la istorie (i-am cerut să-mi facă nişte poze la un caiet şi mi-a făcut o altă colegă în loc). Am vrut să zic ceva, însă am zis în schimb mai multe cuvinte fără sens. Mă gândesc acum dacă mâine va dori să vorbească mai amănunţit cu mine despre asta.
E iarăşi cam târziu. Eventual voi mai dezvolta mâine ce voiam să spun.
Şi mie îmi place să continuăm această discuţie.
Azi te rog să mă scuzi, însă am "vorbit" mai mult pe YM de aceea nu am scris atâta.

Ar fi frumos sa putem face mai multe activitati in paralele!
Nici eu nu voi scrie prea multe. Sincer, am avut ieri o zi nasoala si nici azi nu imi merge prea bine.
Sunt nervos ca sunt asa "de treaba", ca "se citeste" pe fata mea ca sunt un om de treaba. Nu zic asta sa ma laud sau sa ma aflu in treaba, dar sunt satul de persoane care sa profite de faptul ca sunt "dragut" cu ei, dar daca am eu nevoie devin ocupati.

pffffff

Scuze, nu ar fi trebuit sa ma "descarc" aici, dar nu e nimeni cu care sa pot vorbi momentan si sunt suparat.

Ce film ti-a placut cel mai mult?

Am scris un răspuns acum vreo 2 ore însă nu ştiu cum de nu a apărut.
În fine, să-l reiau.
Da, şi mie mi se pare că eşti o persoană cu care te poţi înţelege cam orice, cu care poţi aborda un subiect fără teamă. Spui că te-ai mai săturat de cei care te-ar putea ţine de proşti pentru simplul fapt că ai avea răbdarea să le spui o vorbă la nevoie. Însă, ca să cunoşti şi oameni cu care merită să "pierzi" timpul ai fi nevoit să cunoşti toate tipurile de persoane.
Am impresia că eşti supărat din altă cauză, fiindcă treaba cu "Ăla-mi poate fi prieten, ăla n-are timp, ăla se joacă cs etc." mi se pare mai mult o formă generală de care te izbeşti la tot pasul. În lista de messenger am câteva persoane cu care mă pot înţelege aproape orice.
Ca să fii relaxat atunci când pari să nu mai ai chef de nimic rămân la ideea că muzica ajută cel mai bine. Nu neg că aş fi dependent sau că am fost. Pur şi simplu îmi place. Nu cred că e om căruia să nu-i placă. Ok, până aici e filosofie (de anul ăsta facem şi noi, clasa noastră, însă părem mai mult "muţi" la oră, nu avem niciunul curaj/idei pe care să le dezbatem).
Până acum melodia asta o consider cea mai relaxantă -> http://youtu.be/ScNNfyq3d_w?t=1m31s
Altele http://youtu.be/7A36mZlsQOE
http://youtu.be/F7jSp2xmmEE
http://youtu.be/vZYbEL06lEU
http://youtu.be/k-ImCpNqbJw
http://youtu.be/Qtp-ouejf9s
http://youtu.be/gH476CxJxfg
http://youtu.be/MZlH-WV75GI

Nu ar fi trebuit să te descarci aici? Ţi-ai mai spus şi tu "Of-ul", ce-i aşa mare tragedie?
Am vrut să evidenţiez ceva prin melodii, sunt dăţi când par să te destreseze. Deşi nu mă aştept să îţi placă toate. Aş putea zice că, dacă cineva distribuie 10 melodii pe un site să zicem, sau unei persoane, asta nu înseamnă că-i vor plăcea însă dacă ar fi vorba de vreo 1000 pot zice ca sigur că vor fi şi alţii cu aceleaşi gusturi. Oricum, e şi vorba "Gusturile nu se discută" (Am zis asta profului de franceză şi profesoarei de engleză când m-au întrebat despre muzică fiindcă nu aveam altceva în minte, a fost o justificare bunicică atunci pe moment).
M-am gândit azi că e posibil să îmi mai scrii ceva, nu am primit vreo notificare însă am intrat pe site la întrebarea asta şi ţi-am văzut un nou răspuns. Am impresia că doar noi doi am mai discuta de acum încolo aici, fiindcă celelalte răspunsuri s-au oprit deja.
Mă întreb încă dacă nevoia excesivă de atenţie mă caracterizează sau nu. Aş putea spune că sunt mai degrabă "moody".
Adică, ai avut dreptate când ai zis că e o minciună să spui mereu că înţelegi perfect o persoană, asta tocmai datorită complexităţii minţii pe care o are omul.
Sunt şi acum mai mereu în căutare de ceva nou, de a discuta cât mai mult. Însă, spre exemplu la telefon dacă mă sună cineva, nu o să am chiar nimic de discutat mai mult de vreo... 10-15 minute.
Nici nu ştiu cum să dezvolt, mi-am plănuit ca azi să mă culc mai devreme.
Îmi plac cât mai multe răspunsuri, cât mai variate, spre exemplu dacă pun o întrebare şi îmi răspunde vreun user, nu durează mult până nu mă uit peste profilul lui ca să văd în mare ce-i pe acolo.
Dacă există posibilitatea să comunic cât mai des cu acea persoană deja pot folosi un ton mai informal şi mă gândesc totodată cum anume să intru în vorbă cu alt user care mi-ar fi răspuns de asemenea la întrebarea pusă pe site, nu şi la altele adresate lui.
Filme prefearate? Când eram mic mă uitam mai mult la cele de acţiune, cu Jackie Chan spre exemplu. A fost o perioadă în care îmi plăcea canalul Acasă Tv apoi mă uitam la seriale gen La Bloc, Trăsniţii, Omul invizibil. Ca filme care mi-au plăcut în mod deosebit ar fi Piraţii din caraibe (seria de filme), Inelul nibelungilor (ring of the nibelungs), Praf de stele (Stardust) şi cam atât îmi vine pe moment.
Of, e târziu, simt că mai bine pun o alarmă să mă trezesc la dimineaţă pe la 6 decât să mai stau treaz. Azi abia ce am fost la sală, însă nu am făcut toate exerciţiile, se cunoaşte că m-am dezobişnuit de la ele, de haltere nici nu a mai fost vorba.

Stai linistit, o sa iti reintri in forma.
E putin "inpersonal" sa vorbesti la telefon. Nici eu nu prea stau cu orele la telefon. Pot sa discut, dar daca raman fara subiecte e aiurea. Fata in fata, e mai usor, poti sa inventezi mai usor pe moment.
Sunt genul de persoana care prefara sa inventeze pe moment. Nu ma prea tin de "plan" cand imi fac unul sau mereu apare ceva si nu pot sa-l respect.

Sper sa nu te superi, dar nu am ascultat melodiile. O sa le ascult, dar am avut niste proiecte si am tot fost "impartit" in mai multe directii.
M-am calmat dupa intamplarea pe care am avut-o cand am postat ca nu imi place sa fiu "luat de fraier".
Observ ca avem gusturi asemanatoare la filme (omul invizibil nu l-am vazut, dar in rest mi-au placut toate cele mentionate de tine). Sunt fan Jackie Chan si desi nu mai urmaresc asa mult filmele lui, eram topit cand eram mic dupa filmele in care juca si inca imi mai plac, doar ca nu am mai vazut prea multe.

Nu cred ca te caracterizeaza nevoia de atentie. Sincer, pari genul care cauta o conversatie buna, nu atentia celorlalti.

Am o stare ciudata in ultima vreme. E o stare de nepasare, combinata cu tristete si dezamagire, poate si o picatura de dezinteres.

La scoala am inceput PROST cu notele si culmea chiar am stiut...Adica, am luat 2 si 4, pentru ca a pus 2 la toata clasa si 4, pentru ca m-a scos la o lectie nou si au fost 2 "chesiute" (chiar nu foarte mari sau importante) la care am intrebat si dupa m-a luat la misto ceva gen: "Bravo! Esti bun, nu stii nimic!"

Sunt dezamagit si nervos pe un "prieten".

In rest, ma intreb:"Cum ar fi fost daca era altfel?". Ma refer la toata lumea asta.

Tu, ce ai vrea sa schimbi in/la lumea asta sau la propria persoana sau la cei din jur? Orice schimbare ai vrea sa faci in lume, in univers.

N-am un motiv întemeiat să mă supăr. Pur şi simplu mi-a venit să le postez, m-a, gândit că ai putea asemăna una dintre ele cu ceea ce se-ntâmplă în jur.
Ce aş dori eu să schimb? Păi, în primul rând, ar fi o groază la mine. La ceilalţi nu ai ce să schimbi, singurul lucru ce mă supără/ nu-mi place la oameni este felul de a se da mare.
La propria persoană, mereu m-am gândit dacă sunt un om normal sau unul ce nu e capabil de nimic. M-am gândit şi încă mă gândesc la un tip de persoană, dacă ar exista sau nu, un fel de super geniu, care să fie perfect şi în plan fizic şi în psihic, adică unul căruia să-i "fugă" extrem de repede mintea, care să-şi petreacă timpul aşa cum doreşte el şi asta să nu-i afecteze deloc situaţia socială, şcolară spre exemplu. Mi-aş fi dorit ca eu să fiu un astfel de om, care deja în mintea mea era definiţia perfecţiunii (fără defecte, care înţelege toate fenomenele ce se întâmplă, care nu plânge niciodată şi nu cunoaşte ce e ăla eşecul). Însă dacă mă gândesc mai bine, o astfel de persoană nu ar exista în realitate. Fiindcă, după cum spuneam, ar fi definiţia perfecţiunii, unul care nu ar greşi vreodată şi nimeni nu este perfect. Poate dacă mai e cineva care o să citească vreodată asta s-ar gândi că singurul care să "îndeplinească" toate astea este Dumnezeu.
Însă, aş prefera să nu implic acest subiect în tot ceea ce scriu. Tot ce pot spune despre divinitate e că am crezut că datorită acesteia am trăit până acum. Însă, de acum înainte nu aş putea să mai zic că sunt nici extrem de credincios (nu mă refer neapărat la divinitate) şi nici ateu.
E nevoie să mă lămuresc pe mine însumi de unele lucruri ca mai apoi să m definesc ca persoană. Dacă eram întrebat de calităţile mele, mereu aş fi răspuns că doar ceilalţi ce mă cunosc ar putea să mă descrie. Însă nimeni nu mă cunoaşte "live". Doar în mediul virtual, de mă ştie careva.
Ceea ce vreau eu să spun e că nu am ce schimba la ceilalţi atâta timp cât eu nu cunosc realitatea în care mă aflu. Plus că, cea mai mare problemă a mea au fost nervii, asta dintotdeauna. Am mai învăţat să mă calmez în ultimul timp deşi nu pot nega că ar mai exista momente în care simt că sunt nervos de numa'. Deşi, nu durează. Nu pot avea aceeaşi stare mereu. M-am gândit până acum că până şi acest lucru, că sunt schimbător de stare, e un defect.
Am priceput că aşa ar fi omul.
Un lucru cert, pe care aş vrea să se întâmple cu mine cât mai repede ar fi ca de acum înainte să mă ştiu foarte bine în arta de a conversa, să cunosc cât mai multe persoane, să observ dacă pot recupera într-un timp foarte scurt sau de acum înainte tot ceea ce nu mi-a fugit mintea să fac.
...cam asta e doar teorie.
Până atunci, tot ce aş putea face e să mă documentez cât mai mult, despre istorie, geografie, să înţeleg unele fenomene fizice. Însă dacă mă axez doar pe asta voi pierde până şi ultimul an de liceu, mă refer dacă aş fi în stare să citesc toată ziua.
Azi plec acasă, mă văd stând de vorbă cu soră-mea, cumnatul meu, frate-meu şi prietena lui şi nici nu mai ştiu cum să vorbesc cu ei, ce să le zic şi ce nu, dacă, comportamentul meu momentan e unul ok sau nu. La asta m-am gândit azi la şcoală şi ieri. Mi-e şi frică să dau ochii cu ei, dacă ei ştiu că am probleme la şcoală pe care nu am încercat să le repar până acum.
Mă cam grăbesc acum, voi mai scriu când am să revin, cam de duminică.

Sa ai un weekend placut!

N-am mai scris și mă gândesc acum dacă aș mai avea ce anume să scriu aici.
Vineri aveam un microbuz cu care mergeam acasă. Pleca din stație pe la ora 3. Am întârziat și am rămas "pe lângă". Însă în mintea mea nu era niciun bai. Încă de când am auzit că vine frate-meu acasă în ziua aceea (tot vineri), mă tot gândeam că aș vrea să merg cu el. Apoi m-am gândit că el și prietena lui (căci amândoi au venit acasă în acea zi) își vor face o impresie proastă despre mine că am scăpat mijlocul de transport. Din momentul în care am ajuns înapoi la garsonieră cam până pe la ora 8 am dormit, "2 somnuri". Oricum aveam nevoie, mult de tot. Prietena fratelui meu mi s-a părut foarte de treabă, extrem de comunicativă. Două chestii încă mă întreb cum ar fi fost dacă le-aș fi făcut: Să o întreb ce părere are despre cei care se sinucid, și să o îmbrățișez la un moment dat. Simt de multe ori asta. Voi relua ședințele la psihologul școlii de săptămâna viitoare. am vorbit cu ea și am stabilit asta. În legătură cu matematică am primit deja la școală o culegere de matematică (cei care au comandat una). În ea pare a fi cuprinsă toată materia pentru bac. Scrie pe ea "Bacalaureat în 30 de săptămâni". Mai sunt vreo 26, cam așa, până începe "perioada" bacului.
Din câte observ încă pierd vremea online, fără să fac ceva util pentru școală sau să mă astâmpăr odată. Traiul meu de zi de zi mi se pare prea ușor, prea plăcut. Duminica asta îmi venea în minte să mai citesc pe cât pot materiale legate de IT, să testez eventual încă un Windows. Idei ar cam fi.
Iar cu somnul. mă culc cel târziu pe la 1. Știu că e oricum o oră destul de târzie.
Dacă vrei să mai vorbim în alt mod, îmi poți lăsa spre exemplu un ID de Y! Messanger. De 2 săptămâni tot port discuții cu un user de aici care mi-a răspuns la întrebare iar acum mediul de comunicare s-a mutat pe messenger, în loc de a mai fi pe site.
Și mă gândesc. ar mai fi avut rost oare să mai pun niște întrebări ca și asta pe TPU? Singurul lucru bun e că aș cunoaște astfel alte și alte persoane. Însă am pus întrebarea nu fiindcă am vrut să o țin așa luni bune ci pentru că am vrut să termin cu frământările astea într-un timp cât mai scurt.
Se pare că în perioada iernii nu voi mai sta singur în garsonieră (primesc pe cineva în gazdă).
Cu colegi de-ai mei nu am încercat să mai vorbesc.

Tu cum mai stai?

O sa iti trimit idu meu intr-un mesaj.

Am avut o saptamana amestecata, am dat teste, am avut de facut proiecte. Aseara m-am culcat la 2 dimineata (mai bine zis, m-am culcat astazi), in ideea in care trebuie sa ma trezesc la 6 cel tarziu.
A trebuit sa invat sa lucrez in programe de editat poze si sa editez niste poze. (Asta se intampla ieri)
Am iesit cu colegii, m-am certat zdravan cu mai multi prieteni, dar m-am impacat cu toata lumea.
In rest, o sa mai vorbim pe mess.

In primul rand nu te gandi la trecut, traieste prezentul, iar in viitor vei fii pregatit. Poti incerca sa stai in pat linistit sa asculti muzica clasica si sa te gandesti la ce este mai bun pentru tine.
Nu asculta de nimenea indiferent cat de bun ti se pare, ascultati inima pentru ca ea nu te va dezamagii niciodata, fata de alti oamenita care te pot vorbii pe la spate.
Nu te gandii ca nu ai rost in viata, pentru ca tu alegi ce vrei sa faci cu viata ta, nu altcineva nicimacar rudele, parintii pentru ca ei nu te pot duce tot timpul in viata, singura persoana care te va proteja mereu este Dumnezeu, care te va sprijinii orice ai face, crede-ma, Iar sufletul tau te va indruma in viata spre ceva anume, nu o persoana.

Stiu ca intrebarea este din 2013, dar simt nevoia sa imi exprim punctul de vedere, care va ajuta pe altii.In primul rand, totul se trage doar din faptul ca noi dorim sa ii multumim pe altii, ne creem masti pentru a fi acceptati, si nu ne alegem cu nimic.Este viata noastra, pana la urma vom muri, deci ar fi mai bine sa fim noi cei din interior, cu defecte sau calitati, dar sa fim cei reali, nu sa afisam o imagine falsa pentru a fi acceptati si placuti de niste oameni tot falsi.Ca sa fii fericit cu adevarat, si ca sa iesi din situatii de acest gen, trebuie sa risti, sa ai curaj, sa inveti din greseli, pentru ca e firesc.Nu exteriorul reflecta ceea ce esti pe interior.Cunosc persoane care dupa aspectul fizic, par cine stie ce oameni dur.Si nu sunt de fapt, ori situatii invers.

Salut! Parcă m ai descrie pe mine, cu mici exprisi, având în vedere că această postare este din 2013, au trecut 7 ani de atunci. Mă ca-m regăsesc în povestea ta Aș dori să știu cum ai trecut peste problemele acestea!
Va doresc sănătate tuturor!

Buna! Ce mai faci? Mă regăsesc și eu în întrebarea ta, poate vrei să arunci un ochi peste întrebarea mea de azi. As vrea să știu, cu acordul tau cum ai trecut peste toate aceste probleme și in ce stadiu ești în prezent. Îți mulțumesc anticipat!