Daca m-ati putea ajuta cu niste sfaturi, as fi recunoscatoare. De doi ani incoace nu pot sa spun ca sunt in depresie, dar simt ceva asemanator. Am simtit cum e sa te atasezi de cineva si dupa sa te lase, am simtit cum e ca cineva la care tii mult sa te lase balta, am simtit cum e sa fii respins, ignorat, tradat si in final, am ajuns la concluzia ca eu sunt o dezamagire. Sunt un om care pune foarte mult suflet intr-o prietenie/relatie si totusi nu inteleg de ce mereu ajung sa fiu lasata balta. Sunt in al doilea an de liceu, nu vorbesc decat cu vreo 3 din clasa fata de anul trecut, "prietenii" care au zis ca vor fi langa mine mereu au disparut, pur si simplu au trecut saptamani in care nu vorbesc cu nimeni, niciun mesaj de la nimeni, nici un apel de la nimeni. E oribil sa stai sa te gandesti de ce toti te lasa balta si cat de oribil e sa te simti asa, sa nu ai cui sa ii spui ce simti, nici macar parintilor, pentru ca, nici lor nu le pasa. Sa treci pe langa vechi prieteni si sa va comportati ca niste straini, sa iti fie frica sa iti faci prieteni noi de teama ca te vor lasa si acestia balta odata ce incep sa te cunoasca mai bine, e pur si simplu oribil. Nici mie nu imi place de mine, nici ca aspect fizic, nici pe plan moral, dar incerc cat pot de tare sa le fac tuturor pe plac si tot nu sunt buna indeajuns pentru ei, pentru nimeni. Gandurile suicidale sunt prezente, insa nu mi-am facut niciun rau pana acum, doar ca e pur si simplu oribil sa fii prins intre propriile ganduri si sa nu ai pe nimeni alaturi si nimanui sa nu-i pese. Ma urasc, pe scurt. Ceva sfaturi cum as putea sa trec peste sau macar sa ma obisnuiesc cu asta?

Pentru a răspunde la o întrebare trebuie să ai cont pe TPU.ro

Logare cu email şi parolă

Creare de cont nou

Logare cu Facebook