Sunt un simplu baiat de 14 ani, sau cel putin ar trebui sa fiu. Ca sa pot sa pun intrebarea ar trebui sa spun unele lucruri din copilaria mea. Deci sa incepem. M-am nascut ca un simplu baiat intr-un sat simplu, intr-o familie de sat simpla, compusa din mine, mama, tata si bunicii. Inca de mic stateam foarte mult timp cu fetele(practic nu aveam preiteni baieti) si eram mai interesat in papusi decat in masinute. Uneori ma imbracam cu hainele mamei si a bunicii si ma prefaceam ca sunt fata. Chiar si cand ma jucam cu copiii de pe ulita de-a diferite desene animate de la televizor eu eram mereu un personaj feminin. Pe atunci nu stiam de ce eram diferit de ceilalti baieti. Pe la 7 ani mama a divortat de tata din cauza bataii si a certurilor dintre ei. Desigur, am suferit din cauza asta desi stiam ca separarea lor este inevitabila. Am reusit oarecum sa trec si peste asta. Ca un orice copil nevinovat m-am indragostit de o fata. Desi sentimentele nu au fost impartasite si inca eram copil eram mandru si fericit ca eram indragostit. Mama imi zicea mereu ca pot sa fiu cu orice fata: bogata, saraca, slaba, grasa, tiganca, de orice fel. Este o mama extraordinara, nu pot sa imi imaginez o mama mai buna decat ea. La 11 ani am intrat in pubertate. Mi s-a ingrosat vocea, a aparut parul pe fata, sub brat, in zona inghinala etc. Habar nu aveam ca pubertatea are si efect psihologic. La avea varsta ma consideram un copil normal, ca oricare altul. In clasa a 7-a m-am indragostit din nou de o fata din clasa. O iubeam la nebunie. Insa nu ii iubeam formele. Doar felul ei de a fi, si fata aia frumoasa. Am trecut si peste aceasta perioada. In vara aceea am observat un lucru: Eram sexual si fizic atras de baieti. Ma simteam groaznic din aceasta cauza insa m-am gandit ca i se intampla oricui si ca o sa treaca. M-am indragostit din nou de o fata. Pot sa spun ca a fost o vara destul de frumoasa. La sfarsitul verii s-a intamplat inevitabilul: M-am indragostit de un baiat. In cateva luni a trecut, insa urmele au ramas. Acum nu mai simt nimic fata de o fata in afara de sentimentul prieteniei. Realitatea situatiei am realizat-o abia cand a aparut odata la stiri ceva despre homosexuali. Atunci mama a spus fara sa stie ceva de mine" Homosexualitatea chiar este o boala!". Fara ca ea sa stie, din acel moment pana in prezent pur si simplu nu ma pot abtine din plans. Propria mama nu m-ar accepta. Uneori chiar stau in pat si ma rog Lui Dumnezeu ca urmatoarea dimineata sa ma trezesc un copil normal. O data chiar am vrut sa ma sinucid. Insa m-am oprit, eram cu(,) cutitul fixat pe stern, insa m-am oprit la imaginea mamei fixata in minte... De ce a trebuit sa mi se intample tocmai mie asta? Tot ce imi doresc acum e sa fiu un copil normal. Nu vreau sa mai am de a face cu homosexualitatea. Exista vreo metoda sa redevin normal?

Pentru a răspunde la o întrebare trebuie să ai cont pe TPU.ro

Logare cu email şi parolă

Creare de cont nou

Logare cu Facebook