Bună, TPU. Vă scriu pentru că doar voi mi-ați mai rămas, chiar nu am cu cine să vorbesc. Vă rog mult, citiți și ajutați-mă, simt că cedez.
Nici nu știu cu ce să-ncep, am multe probleme!
Începe cam așa povestea mea...
Din vara anului 2014, părinții mei au început să se certe tot mai des. Tatăl meu o bănuia pe mama că-l trădează. Eram mică și nu realizam gravitatea situației.
Asta până în 2015, când au început SCANDALURILE. Știu și de la ce au pornit, însă prefer să rămână confidențial. De-atunci, am început să scad tot mai mult la școală, nu mă puteam concentra deloc. Toată lumea mă-ntreba dacă sunt okey, le răspundeam afirmativ, însă sufletul meu era rupt în bucăți. Uneori, in timpul scandalurilor, săream pe geam și fugeam la mătușa mea, iarna. pe frig, împreună cu frații mei. Nu-mi place anotimpul ăsta, îmi trezește amintiri groaznice.
Mama mea a plecat de en ori de acasă, pe motiv că ei s-au despărțit, iar eu și frații mei am căzut de comun acord că e mai bine decât să se certe non-stop. A plecat, s-a întors, a plecat, s-a întors. și uite așa mi-au dat viața peste cap. Nu mai înțelegeam nimic, dar speram la fiecare a lor împăcare, că nu se va mai întâmpla să certe sau să se mai despartă vreodată. acum înțeleg că erau doar vise.
O lună era bine, după care începeau iar să se certe până când... s-au despărțit definitiv. Fratele meu a fost foarte afectat de situația asta și în prezent, e la fel, încât are nevoie de un psihiatru.
Era o zi de mai. și. parcă ceva îmi spunea să nu plec la școală. I-am spus mamei, dar parcă nu-i păsa și mi-a spus să fac ce vreau. Am stat acasă, simțeam ceva. Ea era foarte supărată și mă durea al naibii de tare să o văd în felul ăsta. îmi repetam în gând "Mamă, te iubesc..."
Eram în camera, ascultam muzică la căști. după care, merg în sufragerie și constat că nu mai e mama. Fratele meu, inițial, mi-a spus că e plecată la magazin, dar apoi mi-a mărturisit că, a ajutat-o să plece, pentru că nu mai suporta scandalurile dintre ei doi. Am simțit cum fiecare celulă de a mea se scurge odată cu sufletul dezamăgit. Instinctiv, am început să plâng. Mă durea foarte tare. nu era nici virus, nici boală, ci sufletul subnutrit. Aveam nevoie de ea mai mult ca oricând. Eram clasa a VIII a și urmă să susțin examenul de capacitate, pe care, evident, avand in vedere situatia. am luat note foarte mici. 2 la matematica si 6.20 la romana. apoi. banchetul. Erau momente importante la care mi-aș dorit să fie lângă mine.
după ce a plecat, 2 luni nu ne-a răspuns la telefon. Tatăl meu îmi tot repeta că nu ne iubește și asta începusem să cred. Intrasem adânc în depresie. După ce am intrat la liceu, clasa a9a, eram nocturnă, dormeam ziua și stăteam noaptea. Stăteam pe întunerc și ascultam melodii depresive, tot ce-mi doream era să fug din lumea asta. Nu mai puteam. La fel, nici acel an nu mi-a mers excelent, note la fel de proaste!
Culmea e că, mereu se iveau ocazii unde vedeam mamele împreună cu copii. Îi strângeau la piept, îi alintau, îi iubeau. atunci aveam crize de plâns și mă întrebam permanent "de ce, de ce?"
Mama mea nu mă suna niciodată, doar pe sora mea, iar astă ma doare.
Prima oară cand am vazut-o dupa ce s-au despartit, a fost in iarna. Eu am avut un spectacol la Bucuresti si prin intermediul asta, noi ne-am putut intalni. Am fost cea mai fericita. Era atat de frumoasa! Si mainile ei. o doamne, erau facatoare de bine. Vara aceasta, am mers la ea 3 saptamani. A fost cea mai frumoasa vacanta din viata mea. Am stat cu ea, chiar daca ea muncea si nu prea avea mult timp, pentru mine au contat chiar si cele 10 minute de dimineata in care o vedeam. O iubesc. Indiferent cum este ea.
Acum cateva saptamani, eu m-am operat de apendicita. Tin sa mentionez ca parintii mei sunt recasatoriti. Mama mea vitrega a avut foarte multa grija de mine, dupa care a venit si mama sa ma vada. Am inceput sa plang. Uneori ma prefaceam ca ma doare ceva, doar ca sa stea langa mine.
Apoi, dupa ce am fost externata, a stat doua zile la noi acasa. Dupa ce a plecat, m-am simtit iar bolnava.
Iar acum alta problema. am avut scutire la scoala pentru 3 daptamani. Trebuia sa merg de joi la scoala, dar nu am mers in acele zile pentru ca urma sa fie ziua mea, iar tata a fost de acord. Azi e luni si nici azi nu am fost la scoala! Nu ma simt atrasa de acel loc, colegii mei sunt copii ce se dau smecheri si de bani gata, mistocari, badarani. Profesorii mei cer prea multe. Ma fac de ras, ridica tonul. Diriginta mea ma vorbeste aiurea. A spus lucruri urate despre mine si nu inteleg de ce. Eu intotdeauna am foat un copil exemplu la scoala. In clasele 1-4, am luat la toate concursurile de matematica, locul unu pe tara. Cand ma uit in trecut, vad un copil fericit si ambitios. Azi, cand ma privesc, sunt lipsita de motivatie si trista. Da, imi doresc sa ajung cineva si sa-i fac mandri pe parintii mei, dar simt ca nu mai pot. Scoala imi aduce aminte de experienta neplacuta prin care am trecut. pentru ca la scoala ma descarcam, mereu plangeam in ore si mereu vedeam mame cu copii lor. Nu imi place la scoala, deloc, dar vreau sa invat. Simt ca daca nu e mama langa mine, nu am nicio motivatie si nicio speranta sa continui. Tatal meu i-a propus de foarte multe ori sa se impace, insa ea nu vrea. Ea chiar nu poate realiza ca am nevoie de ea?! Daca ar fi ea langa mine, pana si lucrurile care nu-mi plac le-as face cu drag.
Dragii mei, vă mulțumesc mult că ati citit. Am nevoie de ajutorul vostru.
Cum sa accept situatia?
Cum sa fiu mai ambitioasa si puternica?
Cum sa am mai multa motivatie?
Am nevoie de voi, va rog.
Imi e teama. va rog sa nu ma judecati.
O seara buna, tuturor! Ah. mentionez ca am 16 ani, ma scuzati, sunt bulversata.

Hei, ți-am citit cu interes și în detaliu povestea și recunosc că sunt impresionată.
Draga mea, de ceea ce se întâmplă între ei nu ești tu responsabilă și în mod cert nu poți schimba situația. Cel mai bine pentru tine este accepți asta și să îți focalizezi toată energia și puterea asupra ta, a ceea ce vrei tu să devii. Chiar dacă știu că simți că nu mai poți, trebuie să ai speranță că viitorul tău va fi mai bun.
Trebuie să lupți și să rămâi puternică, indiferent de ceea ce se va întâmpla.
Ar fi bine pentru tine, zic eu, să îți faci un plan pe care să-l urmezi..cu lucruri care te-ar face să te simți bine și să ai încredere în tine, iar legat de școală..heii, TU POȚI să demonstrezi că poți fi acel copil din clasele primare și acum.
Îți urez numai bine, și nu uita niciodată că după rău urmează și binele.

Schimba scoala.

Wow... Citindu-ti povestea, tind sa cred ca nu mai am voie sa ma plang intr-atat de tare de niste nimicuri din viata mea. Au fost niste paragrafe unde pur si simplu aproape plangeam (imi vine greu sa imi manifest emotiile, asa ca ma interiorizez chiar neintentionat).
O sa incerc totusi sa evit pe cat posibil sa starnesc niste sentimente si retrairi, asa ca voi fi cat mai atent la ceea ce urmeaza sa spun, fara sa te ranesc (fiindca acum esti cel mai vulnerabila). Sunt sanse destul de mari sa mai si gresesc, dar fac tot posibilul sa raspund cat mai bine.
In familia mea au avut loc mai multe divorturi, dar pana la urma, se pare ca eu sunt singurul din fratii mei (eu sunt mezinul) cu ambii parinti actuali de sange. Nu stiu ce au simtit/ce simt ei acum, dar pot intui, empatizand. Mama mea a dat de un tip mai... Bun la inceput, care doar pretindea ca e bun, din ce am inteles eu din spusele ei. Nu putea continua, asa ca s-au despartit. Fratele meu (vitreg - nu prea imi place sa le spun asa, fiindca ii iubesc enorm si ii tratez normal, sentimentul fiind reciproc) a reusit sa fie luat de mama, din fericire, la acel proces (nu stiu prea bine, dar se decide cine pastreaza copilul), avand parca vreo 4 ani pe vremea aceea. Ceilalti doi frati (frate si sora), de pe tata, au avut o alta situatie, mai interesanta: sunt atat cu mama lor naturala, tatal meu actual (fiind acelasi si al lor in preznet), dar mai si discuta liberi cu mama mea de sange. Tatal nostru este casatorit cu mama mea de sange, iar mama lor de sange nu a mai fost impreuna cu tata (tata parca nu mai preferase dintr-un anumit motiv, nu stiu exact, dar inca isi vorbesc si mai si glumesc din cand in cand si rad, uneori mama se simte invidioasa dar ii trece dupa ce i se acorda atentia mult cuvenita, dupa aceasta vizita). Cred ca te-am pierdut cu exprimarile mele reduntante, scuze... In prezent, avem 17, 24, ?
(nu stiu exact sincer sa fiu), 32. Am petrecut mai mult timp cu fratele meu de pe mama, aflandu-ma in Bacau, iar cu ceilalti doi, doar prin vizite, ei aflandu-se in Constanta.
Probabil, pentru a accepta situatia, te gandesti ca este o schimbare ce trebuia sa aiba loc in viata fiecarui om. Oamenii au nevoie de schimbari in anumite situatii si nu de fiecare dat pot sa fie compatibili unii cu altii mereu. Dupa mine, o despartire e mai buna decat o relatie falsa. De ce cred asta? E mai bine sa fii sincer si sa spui ce te deranjeaza, decat sa ascunzi asta, chiar daca pare greu de acceptat. Cred ca ai auzit de relaxiile toxice. Trebuie sa iesi imediat din ele, si cel mai bine, daca ai cu cine discuta, vorbesti despre problemele tale, vezi daca se mai poate rezolva/repara ceva, iar in cazul in care nu mai e nimic de facut, recurgi la o metoda radicala, respectiv divortul/despartirea... O relatie din care nu ai nimic de castigat (ma refer pe plan sentimental in principal), nu se cheama o relatie. Asa imi explic eu situatiunea aceasta. De aici totusi oamenii pot decide daca vor sa isi mai vorbeasca sau nu. Ca in cazul familiei mele, ambele cazuri au fost prezente.
Hmmm... Eu unul ma ambitionez uitandu-ma la altii cum reusesc, imi fac o idee cam ce ar fi facut ei in drumul. O alta metoda de a ma ambitiona pe care o practic este sa ma gandesc la "cum imi astern, asa dorm" adica, actiunile ce au loc in prezent vor avea si niste urmari in viitor. Ma gandesc ca in drumul vietii mele, va trebui sa ma pregatesc sa fiu o persoana buna si sa incerc cum pot eu mai bine, cu putinul meu. Un alt lucru care ma mai ajuta sa reusesc este dorinta mea disperata de a avea un viitor cat mai frumos, asa cum mi l-am dorit mereu (imaginea asta este: vila cu piscina, pomi fructiferi, bancute de mancat afara, garaj, o masina modesta pentru 4 persoane (5), undeva intr-un loc linistit, reusind sa fiu cu probabil fata (femeia/sotia/iubirea) visurilor mele (mdah, greu sa gasesc, dar inca ma stradui xD), avand dupa cum vrea destinul si Dumnezeu, poate vreo 2-4 copii a caror crestere sa incerc sa le-o fac impreuna de partenera vietii mele cat mai buna, sa ajung astfel la o batranete alaturi de ea si sa pot sa imi vad si nepotii cum cresc si vietile posibililor viitori copii ai mei. Asta ma motiveaza in intregime. In niciun caz nu ma schimb dupa cum imi impun altii (unii pur si simplu dau sfaturi doar imaginandu-si ca receptorii sunt niste oglinzi, drept urmare, acele sfaturi si le dau lor insile, nu tie, de exemplu cu frizura sau hainele, asa cum ar fi vrut cativa colegi de ai mei saptamana trecuta...). Fii tu, varianta ta cea mai buna!
Nu te ingrijora, e in regula sa te simti asa, nu are de ce sa iti fie frica de propriile sentimente si trairi, atata timp cat sunt naturale si ale tale. Situatia ta e mai speciala, dar sa stii ca inca sunt multe de facut si recuperat. Cine stie? Poate in viata ta va avea loc o revenire cum nu s-a mai pomenit.
E bine ca ai reusit sa iti faci curaj ca sa scrii aceasta problema si sa te deschizi sugestiilor din exterior (totusi nu oricine te poate ajuta asa cum ti-ai dori de fiecare data). Judecata nu noi oamenii o facem, ci Cel de sus. Nici nu stiu daca as mai putea sa ma iau de vietile celorlati care chiar au nevoie de sustinere, intr-o lume in care raul pare sa domine si binele, desi este prezent si isi doreste sa se extinda, nu triumfa. Poate nu are niciun efect, dar... *imbratisare virtuala de vreo 10-20 de secunde* Of, mi-ar placea tare mult sa reusesti sa iti revii, cu toate ca nu te cunosc intr-atat de bine precum pare ca o fac deja.
Spune-mi, ce crezi despre ceea ce ti-am scris? Fii sincera, esti libera sa scrii ce vrei tu si ce simti, atata timp cat e natural si venit din inima. Nu iti face griji, e ok daca nu poti si inteleg asta.

Bună! Îți mulțumesc din suflet că ai decis să-mi scrii și pentru intenția ta bună. Iar situația ta. e complictă! Ești foarte puternic! Eu nu cred că aș fi putut face față unei asemenea situații. Da, îmi doresc să am o meserie frumoasă și o familie, dar parcă asta nu mai reprezintă nimic pentru mine. nu mai simt nimic, decat inima mea batand tare de frica, pentru ca stiu ca tata ma va certa ca nu am fost la scoala. Uneori ma simt atat de singura! Nu stiu pe ce cale sa merg. nu stiu! Pe langa despartirea parintilor mei (problema principala) si a altor probleme din viata mea. sunt obligata sa mai trec si prin altceva. Fratele meu e foarte afectat. cum am mai spus, psihologul a confirmat ca are nevoie de un psihiatru. Ma doare sa-l vad asa! Sunt atat de buna sa-i ajut pe ceilalti, dar cand e vorba de mine!
Oh. de fapt. in ziua in care mama mea a plecat, ei aveau programata o sedinta de terapie de cuplu. Eu, am invatat ca lasitatea nu are ce cauta in viata mea si ca trebuie sa fiu atat de buna incat nu am voie sa fug de responsabilitati, dar eu. eu asta fac. Nu merg la scoala pentru ca ma asculta la tpate materiile, iar eu nu vreau sa invat. O mai sun pe mama si incep sa plang la telefon. am nevoie de ea mai mult ca oricand. Nu-mi gasesc nici cuvintele potrivite. sunt total debusolata!
Iti multumesc inca o data pentru textul tau. M-ai facut sa ma gandesc la tot ce-i in viata mea..cine sunt eu si ce caut aici, de ce etc

Bună! Îți mulțumesc din suflet pentru răspuns. Ai foarte mare dreptate! Parțial conștientizez, parțial nu. Am să-ncerc să pun în aplicare sfatul tău!

Am avut si putin noroc sa am niste parinti care iau deciziile cele mai corecte pe moment. Eram nascut dupa ce toate erau bune, probabil de aceea nu prea am avut probleme de genul.
...Nu prea as fi de acord, daca mi-as dori sa am o educatie mai buna, dar parca dupa ce termini clasa a 10-a, exita optiunea de a nu mai continua scoala, si de a incepe sa lucrezi. Nu mi se pare prea buna ideea. Da, vei lucra mai repede decat ceilalti cu aproximativ 2-6 ani, dar dupa ce ei incep sa lucreze, ce urmeaza? Posibil sa vina altcineva si sa iti ocupe locul (asta imi inchipui ca s-ar putea intampla).
Merita sa absentezi de la scoala?
Nu pot sa iti enumar avantajele si dezavantajele, dar cu ajutorul lor ai putea sa iti dai seama ce este mai important in viata pentru tine si viitorul tau. As fi vrut sa le enumar, dar nu sunt tu, iar eu poate am alte idei si imagini.
Crezi in Dumnezeu? Daca da, nu esti singura. El e mereu cu tine si te protejeaza de ce este mai rau, ajutandu-te sa treci peste cele mai grele momente in viata, facand cate o rugaciune din cand in cand (tot e mai bine decat nimic, eu fac zilnic inainte de a ma culca).
Daca esti atee, nu stiu ce sa iti recomand... Probabil sa te dezvolti ca persoana mai tare?
Uneori simt ca merg pe calea binelui intuind ce urmeaza sa faca si ceilalti oameni din celelalte grupuri sociale. Sunt cateva cai in viata: falsitatii (pretinza ca esti cineva, un om care sta cu cineva doar din scopuri si interese), corectitudinii (strictete, dar succes garantat), iubirii si intelegerii (incerci sa ajungi pe toata lumea ce iti iese in cale cum poti, daca poti, iar daca nu, eviti sau le dai lectii - nu urate), furtului (te lauzi cu munca altora, desi esti constient ca nu e a ta) si multe altele. Pe scurt, calea binelui si calea raului.

Poti alege sa nu faci nimic (lasand sa mearga totul de la sine), sau sa intervii (incercand sa practici imbunatatirea ta personala si a celor din jurul tau). Cam astea sunt singurele optiuni pe care le vad la ora actuala.
Da, e ceva destul de important, am invatat la o lectie despre siguranta daca nu ma insel la clasa si din jocuri: daca poti sa incerci sa salvezi pe cineva, fa-o, dar numai si numai daca nu iti pui propria viata in pericol. Pe scurt, cel mai bine este sa ai grija de tine in primul rand, iar apoi, daca mai poti sa ajuti dupa pe ceilalti o vei face. E bine sa spui "nu" din cand in cand, sa nu fie totusi egoism doar. Eu spre exemplu ar trebui sa spun "nu" intrebarii "mai stati?" cand se face 11 ceasul...
Este firesc, fiind o persoana, poate mai sensibila, sa nu te simti in stare sa mergi la scoala pentru cateva zile. Spui ca ai absentat de 3 saptamani, nu? Ce e drept, mi se pare destul de mult. Dar ca sa nu pun sare pe rana si sa incerc sa ajut, voi incerca sa adaptez niste posibile sugestii de viata, ca sa iti fie tie cel mai bine, dar si celor din jurul tau.
Ceilalti de la scoala stiu situatia in care te afli? Daca nu, poti incerca sa vorbesti in primul rand cu dirigintele tau, si poate cu o prietena de incredere care sa asculte orice si sa incerce tot posibilul sa te sustina in tot ceea ce faci mai bun, precizez. De invatat, ar fi bine sa inveti, chiar daca nu prea iti doresti. Incearca sa tratezi invatatul mai degraba ca pe ceva placut si distractiv, ca pe o joaca in cazul meu, nu conteaza notele, ci cat si ce inveti pentru ele (am luat 8 la un test la geografie, dar fata de anul trecut unde am luat 5 din cauza unei nedreptati, e minunata nota). E bine sa incerci sa faci mereu cat mai bine. Iti dai seama, nu o sa inveti direct 20 de lectii intr-o zi, le vei lua progresiv cand recuperezi. Si desi notele nu vor fi mereu corespunzatoare asteptarilor, progresul si revenirea va exista. Poti vorbi si cu dirigintele tau, si poate il/o convingi sa inteleaga situatia in care te afli si poate ascultarile o sa fie mai usoare in cazul tau la anumite materii. E bine mereu sa incerci sa faci ceva. Mai rusinos este sa stai si sa te gandesti de ce nu ai facut-o, in foarte multe cazuri.
Incearca sa iei totusi partea plina a paharului, suntem in anul 2017, exista internet prin care poti comunica cu cei dragi si puteti stabili din cand in cand niste intalniri. Asa facuse fratele meu si cu tatal lui natural. L-a adaugat si si-au vorbit daca nu ma insel. Daca as fi probabil intr-o astfel de situatie, probabil i-as spune mamei ceva in genul "Mama, indiferent de ceea ce ai face sau ai alege in viata, voi incerca sa inteleg, poate cu anii anumite lucruri. Sunt complet dezorientata, nu am idee ce sa fac si m-am pierdut total. Poti te rog sa ma ajuti sa reusesc sa trec peste un asemenea moment? Am nevoie de tine neaparat, imi lipsesti, nu stiu ce sa fac. Tot ce as vrea acum sunt niste sfaturi de viata. Ce trebuie sa fac? Cum fac cu scoala? O sa fie totul bine si cum veti/vei (aici chiar nu stiu daca sa pun la singular sau plural, are o valoare extraordinara numarul si te las pe tine sa decizi) rezolva situatia? Sunt constienta ca imi trebuie si scoala, dar nu stiu daca pot sa rezist... Mama? Te rog din tot sufletul meu, putem sa pastram legatura? As vrea sa iti aud vocea cat mai des pe cat se poate, esti cea care mi-a dat viata si m-a ajutat sa ajung pana aici, tu esti mama mea si vreau sa stii ca inca te iubesc si te voi iubi mereu". E doar un exemplu de raspuns, poti de aici sa explicitezi si alte realitati.
Crezi ca ai putea sa ma tii la curent, daca simti nevoia, cu problema ta de viata? Sper totusi sa nu te adorm/plictisesc cu sfaturile mele lungi si multe si sper ca surprind esentialul in randurile astea.