Ce părere ai despre cartea lui Emil Cioran - Pe culmile disperării?

Ce blestem o fi pe capul unora de a nu se simţi bine nicăieri? Nici cu soare, nici fără soare, nici cu oameni, nici fără oameni?" (68)

Îmi place Cioran, pentru că în avântul lui de a-l critica pe Dumnezeu, mie unul îmi întăreşte credinţa:

"Cine ar putea preciza ca vecinul meu suferă mai mult decât mine sau că Iisus a suferit mai mult decât noi toţi? Nu există măsură obiectivă, deoarece ea nu se măsoară după excitaţia exterioară sau indispoziţia locală a organismului, ci după modul în care suferinţa este reflectată şi resimţită în conştiinţă"(16)

Asta îmi aduce aminte de versurile lui Bob Dylan din „Dear Landlord":

"Dear landlord
Please heed these words that I speak
I know you’ve suffered much
But in this you are not so unique"

… desigur, suferinţa lui Iisus nu este unică. Despre superioritatea suferinţei lui Iisus nu pot vorbi: eu unul nu am suferit cât El, dar cred că au fost sfinţi care au făcut-o. Dar nu asta e important: important nu este gradul de obiectivitate al suferinţei, ci ceea ce înţelegi din ea. Am văzut femei singure schimbându-şi radical stilul de viaţă după ce le-a murit pisica, şi atei întorşi din închisoare.

Importantă nu este suferinţa lui Iisus, şi ce mi se pare mie foarte ironic, este că a trebuit să sufere numai ca să ne facă să credem în Cuvântul Lui. Vă daţi seama că astăzi nu mai exista creştinism dacă Iisus nu trecea prin chinul răstignirii? „Dacă Iisus n-ar fi murit pe cruce, creştinismul n-ar fi triumfat." (148) Toată tradiţia noastră seculară de ortodocşi se ducea pe apa Sâmbetei, pentru că nimeni nu ar fi crezut în El. Credeţi că interesează pe cineva fundamental faptul că Fiul lui Dumnezeu a vorbit despre „Iubirea de Aproape"? Sau despre „Ce vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor"? Să fim serioşi: important pentru noi, oamenii, era să-l vedem murind, apoi înviind. Vroiam să vedem, să ne asigurăm că e unul mai puternic ca noi. Importantă este întotdeauna Puterea, rareori Bunătatea. Ironia şi mai mare este că Puterea lui Iisus venea din bunătate.

Revenind la Cioran:

„Bestialitatea vieţii m-a călcat şi m-a apăsat, mi-a tăiat aripile în plin zbor…"(21) …

Aici Cioran face aceeaşi greşeală pe care o fac şi eu deseori: confundă Viaţa cu Oamenii.

Viaţa luată în sine, nu-ţi poate face rău. Viaţa e o chestie pasivă, ea doar există. Dinamic eşti tu şi oamenii din jurul tău. Totul este urmarea faptelor tale, sau ale celor din jurul tău. Numai de Viaţă puţini sunt aceia ce au dreptul să se plângă.

Nihilismul lui Cioran are un iz eroic: nu e distructiv, ci empatic :

„Nu ştiu absolut deloc pentru ce trebuie să facem ceva în lumea aceasta, pentru ce trebuie să avem, prieteni şi aspiraţii, speranţe şi visuri."(10) […] "Toţi aceia care se vor înconjuraţi în agonie de prieteni o fac dintr-o frică şi dintr-o imposibilitate de a suporta momentele finale." (11)

„Cum să mai ai idealuri când există pe acest pământ orbi, surzi sau nebuni? Cum să mă bucur de lumina pe care altul n-o mai poate vedea sau de sunetul pe care nu-l poate auzi?" (95)

„Cum să te bucuri atunci când simţi că vei înnebuni? Şi apoi se adaugă conştiinţa morţii mai persistentă şi ma sigură decât cea a nebuniei. Ce rost are să-i vorbeşti de bucurie unui om care se află într-o imposibilitate organică de a se bucura?" (110)

Observaţi că el nu motivează pasivitatea prin inutilitate apriorică (oricum murim, deci care-i faza?), ci prin empatia cu cei care nu se pot bucura.

E trist că are dreptate aici:

„Sunt experienţe cărora nu le mai poţi supravieţi. După ele simţi cum orice ai face nu mai poate avea nici o smenificaţie. Căci după ce ai atins limitele vieţii, după ce ai trăit cu exasperare tot ceea ce oferă acele margini periculoase, gestul zilnic şi aspiraţia obişnuită îşi pierd orice farmec şi orice seducţie." (12) […] "La marginile vieţii ce nu este prilej de moarte? Mori din cauza a tot ce există şi a tot ce nu există." (13)

Pesimismul este contagios:

„De ce actului sexual îi urmează tristeţea, de ce după o beţie formidabilă sau după un paroxism dionisiac eşti trist? De ce marile bucurii aduc tristeţea? Fiindcă o dată cu elanul consumat în aceste excese mai rămâne numai senzaţia ireparabilului şi sentimentul părăsirii şi al pierderii, care ating o intensitate în ordinea negativă dintre cele mai puternice. Eşti trist după satisfacerile sexuale şi dionisiace, deoarece în loc să ai sentimentul unui câştig, îl ai pe acela al unei pierderi."(63)

Pesimismul lui Cioran este superb: e prea real şi prea serios pentru a fi autodistructiv.

„Cunoaşterea este o plagă pentru viaţă, iar conştiinţa o rană deschisă în sâmburele vieţii. [… ] Personal îmi dau demisia din omenire. Nu mai vreau şi nu mai pot să fiu om. Căci ce aş mai putea face în această calitate? Să lucrez la un sistem social şi politic sau să nefericesc o fată? Să mai urmăresc inconsecvenţele în sistemele de filosofie sau să activez pentru realizarea idealului moral sau estetic?" (69)

„Dau în scris pentru toată lumea care va veni după mine, că n-am în ce să cred pe acest pământ şi că unica scăpare e uitarea absolută. Aş vrea să uit de tot, să nu mai ştiu nimic de mine şi de lumea aceasta." (78)

„Simbolul meu este moartea luminii şi flacăra morţii. În mine se stinge tot ce e sclipire, pentru a renaşte în fulger şi în trăsnet. Şi întunericul însuşi nu arde el în mine?" (87)

Uneori, îmi aduce aminte de tratatul despre leneşi al lui Tom Hodgkinson, pentru că în mentalitatea lui Hodgkinson, Cioran nu poate fi decât un leneş de primă clasă. Una dintre soluţiile lui este suprimarea voinţei:

„Cum a vrea ca într-o zi toţi oamenii cu ocupaţii sau cu misiuni, căsătoriţi sau nu, tineri şi bătrâni, femei şi bărbaţi, serioşi sau superficiali, trişti sau veseli, să părăsească locuinţa şi birourile lor şi renunţând la orice fel de datorie, să iasă în stradă şi să nu mai voiască nimic."(79)

El neagă totul, mai puţin omul şi sentimentele umane:

„Cred că forma cea mai esenţială a iubirii este iubirea dintre bărbat şi femeie, care este nu numai sexualitate, ci implică un complex întreg de stări afective a căror fecunditate este destul de sisizabilă. Mă întreb: s-a sinucis cineva pentru Dumnezeu, pentru natură, pentru artă?"(116)

Cioran îşi asumă subiectivismul, şi astfel, spre deosebire de alţi filosofi, el nu emite legi, ci noţiuni, cărora nu trebuie să li te supui, ci pur şi simplu empatizezi cu ele:

„Excesul de subiectivism, la oamenii care n-au ajuns la credinţă, nu poate duce decât la megalomanie sau la autodenigrare. Când te preocupi mult de tine însuţi, nu poţi ajunge decât să te iubeşti sau să te urăşti dincolo de orice măsură. În amândouă felurile te lichidezi înainte de vreme. Nu e subiectivism acela ce nu te face Dumnezeu sau Satana." (177) EMIL CIORAN s-a n
ă
scut
î
n 8 aprilie 1911 la R
ăş
inari (Sibiu), ca al doilea fiu al luiEmilian Cioran — preot
î
n R
ăş
inari —
ş
i al Elvirei (Comaniciu) Cioran. Frecventeaz
ă

î
ncep
î
nd din 1921 Liceul Gheorghe Laz
ă
r din Sibiu, ora
ş

î
n care se va muta
î
ntreaga familie
î
n 1924.
Î
ntre 1928
ş
i 1932 urmeaz
ă
cursurile Facult
ăţ
ii de Litere
ş
i Filozofie din Bucure
ş
ti.
Î
n ultimul an de facultate public
ă
articole
î
n periodicele Calendarul, Floarea de foc, G
â
ndirea, Vremea, Azi.
Îş
i
î
ncheie studiile universitare cu o tez
ă
de licen
ţă
asupraintui
ţ
ionismului bergsonian.
Î
n acela
ş
i an (1932) se
î
nscrie la doctorat, sper
î
nd s
ă
ob
ţ
in
ă
astfel o burs
ă

î
n Fran
ţ
a sau Germania.
Î
n 1934
î
i apare prima carte, Pe culmile disper
ă
rii, pentru care i se confer
ă
Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needita
ţ
i. Vamai publica
î
nc
ă
patru c
ă
r
ţ
i
î
n
ţ
ar
ă
,
î
nainte de a se stabili definitiv
î
n Fran
ţ
a.
Î
ntre 1933
ş
i1935 se afl
ă
la Berlin, ca bursier al Funda
ţ
iei Humboldt. Re
î
ntors
î
n
ţ
ar
ă
, ocup
ă
vreme de unan (1936) postul de profesor de filozofie la Liceul Andrei
Ş
aguna din Bra
ş
ov.
Î
n 1937 pleac
ă
la Paris cu o burs
ă
a Institutului francez din Bucure
ş
ti, care i se va prelungi p
î
n
ă

î
n 1944.
Î
n1940
î
ncepe s
ă
scrie
Î
ndreptar p
ă
tima
ş
, ultima sa carte
î
n limba rom
â
n
ă
, a c
ă
rei variant
ă
definitiv
ă
(r
ă
mas
ă
inedit
ă
p
î
n
ă

î
n 1991) va fi
î
ncheiat
ă

î
n 1945, an c
î
nd se stabile
ş
te definitiv
î
n Fran
ţ
a. Dup
ă
1945
î
ncepe s
ă
scrie
î
n limba francez
ă
, iar
î
n 1949
î
i apare la Gallimardprima carte, Pr
é
cis de d
é
composition;
î
i vor urma, p
î
n
ă

î
n 1987,
î
nc
ă
nou
ă
, publicate laaceea
ş
i prestigioas
ă
editur
ă
parizian
ă
. Cu excep
ţ
ia Premiului Rivarol, care i se confer
ă

î
n1950 pentru „debutul" francez, va refuza toate celelalte importante premii literare decernateulterior (Sainte-Beuve, Combat, Nimier). SCRIERI: Pe culmile disper
ă
rii (Bucure
ş
ti, 1934; 1990); Cartea am
ă
girilor (Bucure
ş
ti, 1936; 1991); Schimbarea la fa
ţă
a Rom
â
niei (Bucure
ş
ti, 1936; 1941; edi
ţ
ie rev
ă
zut
ă
1990); Lacrimi
ş
i sfin
ţ
i (Bucure
ş
ti, 1937; 1991); Amurgul g
î
ndurilor (Sibiu, 1940; Bucure
ş
ti, 1991);
Î
ndreptar p
ă
tima
ş
(Bucure
ş
ti, 1991); Pr
é
cis de d
é
composition (Paris, 1949) — Tratat dedescompunere (Bucure
ş
ti, 1992); Syllogismes de l’amertume (Paris, 1952) — Silogismeleam
ă
r
ă
ciunii (Bucure
ş
ti, 1992); La tentation d’exister (Paris, 1956) — Ispita de a exista(Bucure
ş
ti, 1992); Histoire et utopie (Paris, 1960) — Istorie
ş
i utopie (Bucure
ş
ti, 1992); espre cartile care nu mai au nevoie de nici un fel de prezentare se vorbeste de obicei putin. Atentia se concentreaza asupra personalitatii autorului sau asupra unor chestiuni de nuanta, secundare in raport cu opera. Cioran este un caz tipic din acest punct de vedere. Dupa ’90 tema favorita a fost orientarea politica a autorului in perioada interbelica. Textele sale (mai ales Schimbarea la fata a Romaniei) au fost utilizate si nu comentate.

Noul format (de buzunar) propus de Humanitas pentru seria „Cioran" este o „invitatie la calm" in lectura. Textele cioraniene trebuie citite si comentate fara pre-judecati. Inainte de toate ele trebuie percepute in dimensiunea lor esential literara; rafinamentul cioranian nu este unul retoric, ci unul pur literar. El nu incearca sa convinga, sa manipuleze prin scris. Nelinistile sale (inclusiv politice, daca le putem numi asa) sint strict personale; tocmai pe caracterul singular al trairilor sale insista autorul, incepind cu scrierile de tinerete si pina la jurnalul publicat anii trecuti.
Cele doua carti de care voi aminti aici (Cartea amagirilor si Pe culmile disperarii) apartin primei perioade de creatie, „perioada romaneasca". Un Cioran ingenuu, cu o forta a expresivitatii care nu se cristalizase inca la nivelul limbajului, al stilului. Despre ce se vorbeste in acele eseuri de inceput? Chiar despre orice. Aceasta ar fi o caracteristica importanta a textelor in limba romana. Desi angoasa nu-si va pierde din maretie, trecerea la limba franceza va fi insotita si de o concretizare sporita a discursului cioranian – de la nerabdarea tineretii autorul va trece la o disecare din ce in ce mai precisa a propriilor obsesii.

„Sint singurul om care traiesc fara speranta" – o fraza tipica pentru acel Cioran al anilor ’30. Eseurile sale sint pline de axiome, aforismului i se ia dreptul la generalitate, filozofia este una strict individuala, anarhia singura solutie: „Cum as vrea ca, intr-o zi, toti oamenii cu ocupatii sau cu misiuni, casatoriti sau nu, tineri si batrini, femei si barbati, seriosi si superficiali, tristi sau veseli, sa paraseasca locuinta si birourile lor si, renuntind la orice fel de datorii si obligatii, sa iasa in strada si sa nu mai voiasca sa faca nimic." Evident, anarhia propusa de Cioran este mai ales una de tip retoric. El amesteca categorii apartinind unor clasificari diferite (batrini si tineri, superficiali si seriosi), discursul filozofic pierzindu-si complet pretentiile pozitiviste specifice epocii. Dorinta de „sistem" ii va umari obsesiv pe unii dintre congeneri (Vulcanescu, Noica sau Tutea) – Cioran rupe orice legatura cu o astfel de tendinta inca de la prima sa carte (Pe culmile disperarii, 1934).

Nu trebuie ignorata nici latura mistica a acestor carti de tinerete, latura care se va topi si ea in rafinament in perioada franceza. Cartea amagirilor este o insiruire de meditatii profund mistice – afirmatie care nu mai necesita demonstratie daca ne gindim la numeroasele pasaje despre muzica sau la citarea neobosita a unor autori precum Dostoievski, amintirea unor pictori precum Goya etc. Se poate remarca si o conceptie mai organica, mai unitara, spre deosebire de Pe culmile disperarii unde subiectele sint clar delimitate. Nici tonul nu este dur ca in prima carte, autorul raminind fidel stilistic temelor tratate: suferinta, durerea, iubirea, boala etc.
Cioran si-a cistigat dreptul (ca orice scriitor mare) la lectura inocenta; este un clasic care a scapat de tirania cititorului „specialist". Am fost mult mai impresionat de faptul ca un fotbalist precum Eric Cantona declara intr-un interviu ca Emil Cioran este favoritul lui, decit zecile de studii incrincenate despre filozofia cioraniana etc. Aceasta editie de buzunar a operei cioraniene este un prim pas inspre o acomodare cu ideea ca nelinistitul Cioran a intrat in circuitul autorilor canonizati.
1. "As vrea sa izbucnesc intr-o explozie radicala cu tot ce am in mine, cu toata energia si cu toate continuturile, sa curg, sa ma descompun si intr-o expresie nemijlocita, distrugerea mea sa fie opera mea, creatia, inspiratia mea. Sa ma realizez in distrugere, sa cresc in cea mai nebuna avantare pana dincolo de margini, si moartea mea sa fie triumful meu. As vrea sa ma topesc in lumea si lumea in mine, sa nastem in nebunia noastra un vis apocaliptic, straniu ca toate viziunile de sfarsit si magnific asemenea marilor crepuscule. Din tesatura visului nostru sa creasca splendori enigmatice si umbre cuceritoare, forme ciudate si adancimi halucinante. Un joc de lumini si de intuneric sa imbrace sfarsitul intr-un decor fantastic si o transfigurare cosmica sa ridice totul pana dincolo de orice rezistenta, cand avantul duce la nimic, iar formele plesnesc intr-o exaltare de agonie si incantare. Un foc total sa inghita lumea aceasta, si flacarile lui, mai insinuante decat zambetul de femeie si mai imateriale decat melancolia, sa provoace voluptati crepusculare, complicate ca moartea si fascinante ca neantul in cplipele de tristete."

2. "Ce-ar fi daca fata omului ar putea exprima adecvat toata suferinta interioara, daca in expresie s-ar obiectiva intreg chinul interior? Am mai putea sta de vorba intre noi? N-ar trebui sa vorbim atunci cu mainile pe fata? Viata ar fi realmente imposibila daca tot ce avem noi ca infinit de simtire ar fi exprimabil in liniile fetei. Nimeni n-ar mai indrazni sa se priveasca in oglinda, caci o imagine groteasca si tragica in acelasi timp ar amesteca in contururile fizionomiei pete si dungi de sange, rani care nu pot fi inchise si siroaie de lacrimi care nu pot fi stapanite, As avea o voluptate plina de groaza sa vad cum izbucneste, in armonia comoda si superficiala de fiecare zi, un vulcan de sange, tasniri rosii ca focul si arzatoare ca deznadejdea, cum toate ranile fiintei noastre s-ar deschide iremediabil pentru a face din noi o eruptie sangeroasa. Numai atunci am pricepe si am apecia avantajele singuratatii, care ne face suferinta atat de muta si de inaccesibila. Intr-o eruptie sangeroasa, intr-un vulcan al fiintei noastre, intreg veninul supt din lucruri nu ar fi suficient pentru a otravi intreaga aceasta lume? Este atat venin, atata otrava in suferinta!"

3. "Ma atrag departatile, ma atrage marele gol, proiectat din mine asupra firii. Un gol ce se ridica din stomac pana la creier, trecand prin toate organele si membrele ca un fluid usor si impalpabil, ca o insesizabila palpaire interna. Si nu stiu de ce, in intinderea progresiva a acestui gol, in marirea neincetata a acestui vid crescand in infinit, simt prezenta misterioasa si inexplicabila a celor mai cintrare sentimente care agita sufletul omenesc. Sunt fericit si nefericit in acelasi timp, incerc simultan exaltarea si depresiunea, ma domina disperarea si voluptatea in cea mai contradictorie dintre toate armoniile posibile. Sa fie vagul departarilor, nostalgia dupa virginitati cosmice, dupa singuratati fantomale si misterioase? Ma domina un sentiment muzical al departarilor, vibratii de melancolie infinita si cu ritm de extaz in singuratate, cu priviri difuze pe inaltimi de cer si cu tristetea inaltimilor proprii. Cum sa gasesc un triumf in marele gol, in atractia nelamurita pentru departarilor cosmice? Ma vad singur, in mijlocul unui peisaj nemarginit, sorbind prin toti porii aromele singuratatii, incantat de reverie extatica a melancoliei, indepartand contururile ca pentru a face si mai ciudate departarile, traind euforia si nelinistea apocalipsului. Sunt atat de vesel si de trist, incat lacrimile din mine au in acelasi timp reflexe de cer si de infern. Pentru bucuria tristetii mele, as vrea sa nu mai existe moarte pe acest pamant, a carei fatalitate este atat de groaznica in tristetea pura si adevarata."

Voiam*