Credeţi că părinţii pot renunţa la control?

Textul de mai jos ii aparţine lui Adrian Nuţă şi este pentru acei părinţi care cred că deţin dreptatea absolută şi nu găsesc altă modalitate de educare cu excepţia restricţiilor şi a coerciţiei. Sper ca şi aceşti părinţi să fie în trecere pe aici. 

“Mi-am consultat adineaori astrograma şi veştile nu sunt deloc bune: se pare că următorul articol va stârni revolta unor părinţi (şi simpatia spontană a unor adolescenţi, deoarece nu există minus fără plus). Prin urmare, pentru a tranşa încă din start lucrurile, iată afirmaţia cu potenţial exploziv:

Cred că este sănătos psihologic pentru toţi cei implicaţi ca, pe măsură ce adolescentul înaintează în vârstă, controlul parental să scadă. Asta este echivalent cu a spune că:

La 18 ani controlul parental potrivit este zero.

„Ha!” (aud voci, am declarat şi altă dată că detin puterea paranormală a percepţiei auditive la distanţă, apărută în urma realizării conştiincioase a unor tehnici yoga secrete) „Habar nu ai ce vorbeşti, Adrian, se vede că nu eşti părinte de adolescent!”. Nu sunt, recunosc. Însă de când experienţa personală limitată este mai credibilă decât cercetarea ştiinţifică? De când adevărurile populare ale culturii în care ne-am născut şi biasurile individuale (sublim necunoscute de 9 oameni din 10) sunt mai relevante decât analiza meticuloasă a unor profesionişti? De când faptul de a fi părinte îţi oferă o cunoaştere profundă şi corectă a mecanismelor psihologice şi asta în mod spontan, adică fără grup de control şi interviuri în profunzime?

Oh, simt deja undele! (vă rog, dragi părinţi, suspendaţi temporar ostilitatea, nu pentru mine, am scuturi energetice achiziţionate cu bani grei de pe ebay, ci pentru voi, să puteţi măcar termina lectura). Controlul parental potrivit este zero, spun, dar influenţa parentală poate fi maximă.

Sunt cumva prea subtil? (sau pedant) Nu sunt unul şi acelaşi lucru? Nicidecum! „Control” înseamnă că eu îţi spun ce să faci pe când „influenţa” înseamnă că tu decizi ce să faci şi, dacă vrei, te consulţi cu mine şi îmi ceri o sugestie, o opinie, un mod de a vedea lucrurile. Uşa mea este deschisă iar tu, dacă estimezi că merită, e potrivit şi/sau ai nevoie, vii la mine şi mă întrebi. Eu sunt disponibil pentru tine deoarece…te iubesc. Îţi împărtăşesc perspectiva mea asupra problemei respective (pe care ai ales să o împărtăşeşti) şi sunt realmente curios ce decizie vei lua. Ştiu că nu-mi urmezi orbeşte recomandarea (prefer să cred asta!), ştiu că ai mai multe date pe care mintea ta, capabilă acum de raţionamente formale, le prelucrează şi aştept rezultatele. Da, o parte mică şi orgolioasă din mine îşi doreşte să procedezi cum ţi-am sugerat dar conştiinţa acestei părti o am doar eu. 

Tu eşti, pentru mine, o fiinţă independentă!

Ai mintea ta, ai emoţiile tale, ai dorinţele tale, într-un cuvânt, ai viaţa ta proprie. Eu sunt acum martorul evoluţiei tale şi, din când în când, în situaţiile alese de tine, consilier, îndrumător, ghid, bancă de date, whatever. Te influenţez deoarece tu vii către această influenţă dar nu te controlez. Nici eu, dacă aş fi in locul tău, nu aş vrea să fiu marioneta cuiva. M-aş bucura să fi reuşit să te cresc în acest spirit (sau măcar să nu fi ucis acest spirit al libertăţii înăuntrul tau, în cazurile mai puţin ideale)

Ce spuneţi, dragi părinţi, puteţi renunţa la control? E aşa de dulce, ştiiiiiu! Şi ce puneţi în loc, da, foarte bună întrebare! Aşa este, dacă nu vine să se consulte cu tine? Dacă te ignoră cu desăvârşire? Dacă te evită? Dacă nu te creditează? Şi cel mai mare coşmar, dacă preferă să vorbească, regulat, cu altcineva? (nu sunt părinte, spuneam, dar adolescenţii pe care i-am întâlnit, din motive obscure, mi-au solicitat în mod limpede îndrumarea)

Cum se trece de la „control” la „influenţă”? Dintr-o dată, precum în poveştile despre care cred că oferă copiilor imagini complet nerealiste, deci greşite, ale lumii? Fireşte că nu! Influenţa se dezvoltă treptat, pe masură ce controlul scade. Dacă iţi place matematica, îţi dau şi cifre: la naşterea copilului tău controlul este aproape maxim (100 puncte, convenţional) iar influenţa aproape nulă (încearcă să influenţezi un bebeluş de o lună astfel încât să înceteze plânsul, la 5 secunde după ce a început!). Pe la 9 ani (ai vrut cifre) controlul şi influenţa sunt 50-50. Când a intrat la liceu (14-15 ani), controlul ar putea fi pe la 25 iar influenţa la 75.

Whaaat? Controlul la 25? („Hai că-mi pierd vremea cu articolul asta”- te aud, te aud!) Poate ai pierdut din vedere ultima parte: „iar influenţa la 75”! „Şi ce înseamnă control 25, domnule specialist iubit de adolescenţi dar care nu ai aşteptat niciodată îngrijorat noaptea întoarcerea unuia?” Înseamnă că ai renunţat de mult la diferite forme de mituire (modalităţi de a plăti pentru cooperare, în loc să o câştigi natural), ai renunţat la ameninţări, predici şi binecunoscuta cicăleală, ai scos ideea de pedeapsă din fişierele tale mentale şi eşti dispus să negociezi, să asculţi, din nou să asculţi, să asculţi foarte mult (am mai zis?) pentru a înţelege o altă fiinţă umană (accentul cade pe „alta”).

Controlul scade, influenţa creşte, mă crezi? (dacă nu pe mine, poate pe Thomas Gordon, el măcar a fost nominalizat la premiul Nobel) Dar influenţa nu apare în mod miraculos: ea se dezvoltă într-o relaţie, se bazează pe o conexiune, se hrăneşte din ceva invizibil şi fragil, incredibil de fragil, construit în timp, cu atenţie şi afecţiune, curiozitate caldă în raport cu individualitatea celuilalt, emoţii şi sentimente acceptate şi respectate (îhm, m-ai prins, din practica terapiei ştiu trebuşoarele astea!).

Morcovii si beţele nesuferite îşi prelungesc existenţa mult dincolo de adolescenţă, evident, în firme şi corporaţii cu nume sonore (ştii foarte bine asta!), limitându-i pe oameni şi înghesuindu-i, cu mic cu mare, într-un malaxor social-corporatist, echivalentul, la un alt nivel, al unui sistem şcolar şi universitar impersonal, înfricoşat de iniţiative nonconformiste, creativitate debordantă sau de gândirea critică din a cărei absenţă se nasc organisme fără coloană vertebrală sau cetăţeni superstiţioşi, imaginându-şi intervenţia divină în momentele providenţiale livrate, dezinteresat, de legile probabilităţii.

Nu putem fi prea diferiţi de cei care am fost ieri şi suntem destul de asemănători cu cei de alaltăieri aşa că, dacă vrem să facem o treabă bună, de ce să nu acţionăm potrivit încă din start? Nu ar mai fi nevoie de indivizi de teapa mea, suficient de obraznici pentru a le povesti părinţilor despre drogul de care au devenit dependenţi (numit „control”) dar pe care nimeni nu-l incriminează la modul serios deoarece toată lumea se teme de sevraj.

E mult mai comod, nu-i aşa, să fii terorizat de consumul de „iarbă” sau de „speed” („crystal”, „crack” etc.-ghici de unde le ştiu?) astfel încât să eviţi conştientizarea faptului că ai putea fi şi tu intoxicat cu control (desigur, Poirot, nu mă refer la toţi părinţii, cum aş putea cădea în păcatul generalizării simpliste după ce tocmai am amintit de gândirea critică?) Ştiu că nu-ţi face bine adresarea asta directă şi, purtat de un val de compasiune budistă (reziduu karmic al unor meditaţii desfăşurate într-o viaţă anterioară : -))), mă opresc. Poate am reuşit să transmit diferenţa dintre „influenţă” şi „control” iar tu ai ce dezbate împreună cu fiica ta adolescentă sau băiatul tău post-adolescent (he he, credeai că se termină chinul la 18 ani?). Dacă îţi par nişte idei stranii pentru societatea românească (media statistică) eu ce aş putea comenta? Chiar aşa sunt! Să ne reamintim că trăim într-o ţară în care iubitorii de câini găsesc la fel de straniu să strângă în urma patrupedului iubit).

Şi la fel de stranie, în urmă cu câteva decenii, era libertatea femeilor de a vota. Trăim într-o lume ciudată, asta e sigur.”

Consiliere-adolescenti.ro