Cum sa accept odată ca trecutul e trecut și sa nu ma mai identific cu anumite momente in care m-am simțit rău și sa cred ca se vor intampla și acum! Acum știu cine sunt și cât/ce pot, însă de multe ori simt ca ma bântuie "trecutul" și ma controleaza.

Detasarea ai putea sa incerci sa o faci (probabil ca nu va fi 100%, adica una completa, dar cu cat mai mult cu atat mai bine) daca ti-ai imagina ca trecutul nu mai exista practic nicaieri decat in mintea unora care au participat la acel eveniment. Si ca ce exista cu adevarat e doar prezentul (care pregateste viitorul). Cu cat prezentul va fi mai artificial legat de un trecut cacacios, cu atat viitorul va fi la fel de cacacios.
In ce-i priveste pe cei care au participat la acel eveniment care ti-a ramas viu in memorie, trebuie sa te gandesti ca fiecare l-a perceput intr-un fel anume, la intensitati si semnificatii diferite. Pentru unii dintre ei aminitirea nici nu mai conteaza, nici nu le mai apare in minte. Si cel mai probabil doar tu esti aceea care da maxima importanta dintre toti. Cei mai multi nu mai dau nici macar doi bani si nu se gandesc in aceeasi termeni in care o faci tu. Altfel spus: "it's in your head, zombies, zombies"...
Un lucru este cert in ce-i priveste pe cei mai multi oameni: tind sa se judece mai aspru decat i-au judecat altii despre o situatie anume.
Ai putea sa dai un exemplu de asemenea intamplare din trecut?

Singurul lucru care ma tine pe loc din trecut e ceva care pare enorm de banal, anume imposibilitatea de a ma simți in largul meu și de a ma manifesta așa cum sunt intr-un colectiv, de aici și ceea ce am mai postat cu gândurile și etc, asta i rădăcina problemei mele care pare putin banala. In liceu, eu visam sa fiu EU, așa cum știu ca sunt, vesela, prietenoasa, îmi place sa ma remarc, sunt amuzanta, sa ma "distrez" sa i fac pe ceilalți sa Rada. însă am fost intr-un colectiv contagios, erau grupulete, eu voiam sa vorbesc cu toată lumea (sunt foarte sociabilă), însă ei erau ciudați, aproape toți, ei m au închis, nu aveam cu cine sa vorbesc și atunci a venit depresia, nu ma recunoșteam, eu ador sa vorbesc, sa mi depășesc limitele, ajunsesem sa nu mai știu cine sunt. Pe mine cel mai rău ma face sa ma simt un singur lucru (dacă nu ma simt in largul meu), dar știu ca nu am cum sa fiu peste tot așa cum știu eu ca sunt, sunt fel și fel de oameni..sunt conștientă, dar uneori îmi vin idei, iluzii, contraziceri, de nu ma mai recunosc….

însă de multe ori simt ca ma bântuie "trecutul" și ma controleaza.
Cum simți asta? Cum te controlează?

Cred ca "problema" ta e una artificiala, cum s-ar zice, o falsa problema. In fapt, nu e big deal, daca stai sa te gandesti mai bine. Nu ai de-a face cu niste defecte sau neajunsuri ireconciliabile, ireversibile. Cel putin la prima "citire" a textelor de aici asta deduc. Nu zic, ar putea fi ceva mai complicat de-atat, dar nu am date.
Inclin sa cred ca esti perceputa gresit, fie esti mult prea volubila si te bagi prea in "sufletul omului", fie esti o tipa inteligenta si originala, iar asta atrage invidie si respingere.
Tu de ce crezi ca esti respinsa? Si in ce sens erau ciudati?