E cam greu de explicat. Pentru a putea înțelege întrebarea pe care vreau s-o pun, trebuie mai întâi să relatez o mică povestioară. Există un "el" pe care îl cunosc din copilărie. Pe atunci vorbeam, ne jucam și îl tachinam din plin. Dar am crescut, iar apoi a venit vremea ca eu să încep să pierd teren în fața lui. Încercam să-l evit (asta se întâmpla în tot gimnaziul), dar într-un fel sau altul tot dădeam nas în nas cu acest fenomen și acum nu se mai lăsa tachinat ca în copilărie, ci lupta cot la cot cu mine, dar eu aveam mai multă experiență de tachinare, deși el e cu un an și jumătate mai mare ca mine. Deci, cumva, la domeniul tachinare eram egali. Și, totuși, eu îl cunoșteam, deși nu îl lăsam sub nicio formă și pe el să mă cunoască. Ce nu-mi spunea el, aflam de la alții. Apoi, a venit vremea să se ducă la liceu, așa că șansele să ne reîntâlnim pe holuri erau inexistente. Un an nu am mai vorbit unul cu celălalt, timp în care am dat și eu la liceu, un liceu total diferit de al lui cu un profil total opus: el matematică informatică intensivă, eu științe sociale. Ne-am văzut de vieți. Nu prea m-a interesat existența lui, până într-o zi când toate amintirile m-au pocnit și m-au pocnit în cel mai prost moment. Tatăl lui decedase. Avea 16 ani. Eram în șoc. Cum ai noștri erau și încă continuă să fie prieteni de familie, trebuiau să meargă să-l vadă. Mama și frate-miu sunt mai plângăcioși, așa că tata voia să meargă singur, până când l-am anunțat că vreau să îl însoțesc și eu, acesta acceptând. Nu am fost în stare nici măcar să-l privesc în ochi. Am luat-o pe maică-sa în brațe, dar am trecut pe lângă el fără să-i arunc o privire. I-am promis unui decedat că o să am grijă să nu facă vreo prostie fiul său. O lună întreagă am făcut toate tâmpeniile doar ca să știu tot ce face. M-am dat pe lângă fratele unei tipe care își cam făcea de cap cu el, doar ca să știu mai multe. Mergeam zilnic prin jurul locului în care stătea. Poate păream nebună, dar nu-mi păsa. Nu voiam să pățească ceva. Și nu a pățit nimic. Ba chiar, într-un moment de curaj, i-am trimis un -Bună.- pe Facebook, șocul meu a fost cât casa când am văzut că mi-a răspuns. Apoi totul decurgea de la sine. Am reușit chiar să și ieșim o dată, dar eram într-un fel jenată.Nu știu de ce. Poate pentru că se schimbase și nu știam cine e acum de fapt. Sau cel puțin așa am gândit eu atunci. Îl făcusem să râdă și puteam să jur, atunci, că râsul lui e cel mai minunat lucru pe care l-am auzit vreodată. Ne-am certat apoi dintr-o prostie, prostie cauzată de gura mea mare. Și am evitat să vorbim și încă evităm să mai vorbim. Evităm atât de mult încât, deși așteptăm același autobuz, îl așteptăm în colțuri opuse. Deși eu continui să mă holbez la el și o fac fără jenă, el doar își îndeasă căștile alea nenorocite albe în urechi și se uită pe geam. Dar l-am prins o dată întorcându-mi privirea, iar asta e enervant ca dracu. Apoi și eu am început să fac pe nesuferita, să mă prefac că nu îl cunosc și că nu l-am văzut în viața mea. Și uite așa timpul trecea. Și începeam să mă împac cu ideea că asta a fost să fie, că noi doi nu funcționăm ca nimic. Nici ca prieteni, nici ca amici sau cunoștințe, nici măcar ca dușmani. Noi doi suntem buni doar dacă suntem indiferenți. Și, totuși, întrebarea mea e una pe care încă n-am aflat-o. Oare am fost așa frustrată atâta timp dintr-un motiv adevărat? Adică, poate eu chiar am ținut la el? Poate eu vreau să vorbesc cu el atât de mult doar pentru că l-am cunoscut pe adevăratul el? Nu pe băiatul cool care vrea să pretindă că e, ci băiatul amuzant și timid? Sau eu doar vreau să îmi aduc trecutul înapoi? Pe el cel din trecut? Știu că răspunsurile acestea numai eu pot să mi le dau, dar nu pot. În capul meu e o furtună. Am 17 ani și încă n-am trecut de copilărie. Nu am fost atrasă de niciun tip din liceu, nu am avut nicio relație și nici nu vreau să am vreuna. Vreau doar să-mi clarific trecutul. Am nevoie de o persoană care să mă poată face nebună fără să se teamă că mă voi simți rănită. Vreau să văd adevărul pe care ceilalți vor să-l spună, dar n-au curajul s-o facă. Într-un fel cred că vreau să mă descarc pentru că cea mai bună prietenă a mea e îndrăgostită de el și știu că idiotul doar o să-și bată joc de ea cum a mai făcut-o deja. Amuzantă situația, nu? Orice sfat e bine venit.
Parerea mea e ca te complici inutil.
Ai vazut ca e intr-o situatie delicata si ai incercat sa faci o promisiune unei persoane care nu mai exista in ciuda vointei tale, dar ajutata de imprejurime, ca o sa-l ajuti (pentru prietenia care a fost intre voi, incercand sa vezi daca mai este asa cum a fost odata, sau daca ai putea sa-l readuci in acel stadiu) ai incercat sa respecti promisiunea, ai respectat-o dar in acest timp ai descoperit ca el nu mai e asa cum credeai tu ca este, si ca nu are nevoie de tine. Ai aflat ca nu mai este cum a fost ca este o persoana orgoliasa care nu este dispusa sa renunte la orgoliu (cel putin nu pentru tine) si prin urmare ai ajuns la concluzia ca nu merita efortul si ca lui ii este bine asa cum e acum.
Cam asa vad eu situatia ta.
Răspunde
Ordonare:
Cronologică
Calmează-te, îţi place sau nu băiatul? Dacă da, dă-i bătaie, dacă nu, care e problema?
Răspunde
Fără glumă, dar... te-ai gândit să scrii o carte? Nu chiar un roman, dar o nuvelă ar ieși din chestia asta.
Și poate după ce vei avea succes, te va privi și el.
Dar până atunci, n-ar strica să îți iei naibii inima-n dinți și să vorbești cu el.
Baftă!
Deja scriu ideea, bănuiesc că într-o zi o să am tupeul s-o și public. Încerc să îmi fac curaj să vorbesc cu el și știu că doar așa aș putea să-mi răspund la întrebări. Amuzant e că eu nu sunt genul de persoană ezitantă, de fapt, sunt mult prea directă, dar cu el nu pot să fac la fel. E stresant. Nu pot să mă duc la el după atâta vreme și să-i spun... Ce? Că s-ar putea să-mi placă de el? Că, de fapt, nu sunt sigură ce se întâmplă? 
Ar fi ciudat mai ales că știu că în loc să repar situația, aș scoate o prostie pe gură care l-ar îndepărta și mai rău ( dacă ar fi posibil ). Eu am nevoie de răspunsuri fără să le caut de la sursă, deși știu că e imposibil.
Mai scrie-i o data si vezi ce iese.
din cate spui tu pe aici inca ti la el chiar daca s-a schimbat
incearca sa vorbiti si sa vedeti unde ajungeti si lasa timiditatea ca cu timiditatea nu ajungi nicaieri. vorbeste cu el si spune.i ce simti, adu-i aminte de copilaria voastra de toti ani, adui aminte de trecut si o sa vezi ca nu va fi indiferent, nu are cum sa fie indiferent, macar un pic o sa il atinga si atunci va vorbi mai moale, mai fin adica nu se va mai da asa dur si asa veti putea sa vorbiti despre ori ce, o sa iti fie mult mai usor sa vorbesti ori ce subiect cu el
sper ca ti-a fost de folos sfatu meu si bafta multa 
:*
Răspunsul este publicat...
Te rugăm să aştepţi ca răspunsul tău să fie trimis spre publicare.
