Ma simt singura si am o nevoie absurda de a plange, de a tipa, de a strange pe cineva in brate si de a-l auzi ca totul va fi bine...
Ma simt inutila, ma cert intruna cu oamenii din jurul meu, devin tot mai rece, irascibila, critica.In public sunt un om increzator in sine, dar cand sunt singura izbucnesc.Nu-mi vad rostul.
Oricui m-am deschis, a folosit macar o data lucrul spus impotriva mea. Mi-e frica sa mai spun cuiva cand sufar, de ce sufar, ce-mi doresc...Alteori mi-e doar rusine.
Am o nevoie absolut idioata de a iubi pe cineva si de a sti ca sunt iubita la randu-mi.Lucrul asta e aproape un ideal... Tanjesc dupa un spijin, dupa acel cineva care sa ma faca fericita prin simpla lui prezenta. A fost candva cineva, acum a disparut si el...
Ma cert cu parintii mei in continuu.Sunt obosita si nu ma mai pot controla, imi doresc doar sa ma lase in pace.Am 18 ani, dar ma trateaza ca pe un copil, imi vad mai tot timpul lucrurile pe care le fac prost si prea rar pe cele pe care le fac bine.Sunt satula sa mi se impuna idealurile si normele lor...Nu aud niciodata ce imi doresc, oricum e gresit in viziunea lor.
Sunt obosita, singura si in prag de examene.Simt ca cedez psihic si iar voi ajunge la punctul in care imi voi fi dispusa sa renunt la tot.Nu am mai nimic din ce-i doresc, iar oricat as munci pentru obtinerea acelor lucruri, parca fac asta in gol.Imi suna in minte in mod constant o intrebare-Daca nu voi reusi sa fiu asa cum imi doresc, cum voi mai putea trai?

Intrebarea e simpla si poate usor inutila... ce sa[mai] fac?

Intra pe id-ul ady09nt, te rog! Vom vb acolo!

Te inteleg perfest :X

Nu prea stiu ce este de facut dar suntem pe aceeasi unda, tare as vrea sa stiu daca cineva a trecut peste asta sau are vreo rezolvare.

Salut, in primul rand consider ca faptul ca te certi cu oamenii din jurul tau, nu inseamna ca trebuie sa te simti inutila sau rece, poate suparata daca chiar iti pasa de acele persoane, in al doilea rand consider ca nu trebuie sa iubesti pe cineva ca sa te simti mai bine si sigura pe sine, poate tu nu vezi, dar asta nu inseamna ca nu ai pe nimeni, in privinta parintilor, trebuie sa ii accepti asa cum sunt, sa incerci cat de cat sa ii intelegi, si sa ceri la randul tau sa te inteleaga si ei macar putin, sunt sigura ca vei gasi pe acel cineva important, dar asta se poate intampla in cateva zile sau doar in cateva saptamani, pana atunci trebuie sa prinzi incredre in tine, si in privinta examenelor important e sa te straduiesti cat mai mult, dar si sa te ambitionezi putin, sa vrei sa reusesti din toata inima, atunci chiar vei reusi. poate ca tu te vezi fara rost dar asta nu inseamna ca asa este, fiecare are un rost, trebuie doar sa il descoperi. mult succes.

Salut Roxana.
Ceea ce spui tu, stiu cum este, am trecut si eu prin ele, cu toate ca sunt baiat si am fost doar cu mama in tot acest timp, fara un parinte.
nu am mult nici eu, doar 20 ani, insa am inceput sa inteleg viata asa cum este, iar ceea ce spui tu despre parinti tai, ca te trateaza ca pe un copil. Asa este un adult, asa a fost mereu si asa va fi, cu grija copilului propriu. Ceea ce trebuie sa te bucuri insa este faptul ca ei iti sunt alaturi inca de cand ai deschis ochii, chiar daca cu timpul te certau pentru ceva ce nu este bine.
ceea ce trebuie sa faci, incearca sa te schimbi, atunci cand te enervezi incearca sa te gandesti la ceva frumos si sa uiti pe moment de ceea ce te enerveaza, stersul e o mare problema la adolescenti, nu il tinem sub contol si avem o cadere care se manifesta...probabil in diferite moduri, depinde de persoana.

'cum voi mai putea trai?'
nu esti singura care trece prin aceste momente, ai doar 18 ani, ai toata viata inainte, viitorul tau, tu il faci

Fac asta de ceva timp.Ma ocup de fotografie,literatura si actiuni de voluntariat,dar in mod constant vad oameni mult mai buni ca mine, mult mai fericiti, oameni...cu adevarat speciali.Ma simt destul de banala in lumea asta si la un moment dat tind sa ma detasez si sa ma retrag.
Iubirea...a fost.Am avut o relatie un an si jumatate care mi-a lasat rani adanci.Nu s-a terminat din cauza unor nimicuri adolescentine,ci pentru ca el avea niste probleme de ordin psihic as putea spune si nu ma mai vrut in viata lui.A descoperit,prin prisma mea,ca el nu-si doreste o relatie,ca nu stie sa se comporte intr-una si tot tacamul.L-am iubit enorm si inca ma mai simt folosita,un simplu experiment.

Pe ai mei ii inteleg, dar pana la un punct. Faptul ca am incercat sa le explic de n ori unele aspecte, iar ei nu vor sa inteleaga nu le mai ofera circumstante atenuante...
Iti multumesc pentru raspuns.

Mă bucur foarte mult să văd tineri interesaţi de fotografie, literatură, altceva decât ceea ce a devenit tipicul adolescentului român (şi nu numai). Fotografia este şi printre hobbiurile mele, şi crede-mă că frecvent întâlnesc persoane mult mai dotate atât tehnic cât şi ca nivel al insipraţiei, dar asta nu mă face decât să acumulez informaţii şi să încerc şi eu să mă perfecţionez. Nu-mi iese mereu, aproape deloc, dar nu contează, faptul că sunt "acolo", mă bucură suficient încât să-mi doresc să merg înainte. Întotdeauna vor exista maeştrii şi ucenici, genii şi oameni normali. Nu te descuraja, eşti pe un drum bun. Orice reuşită este 99% transpiraţie şi 1% abia inspiraţie.
Cu iubirea, îmi pare rău că ai păţit-o, dar se întâmplă, nu e o catastrofă. Are balta peşte, ştii zicala asta. Personal pot să-ţi spun chiar că e indicat să ai mai multe experienţe înainte de a spune "DA" ofiţerului Stării Civile sau a te implica profund. Începătorii se cam frig, asta e regula "jocului".