Nu regret că l-am cunoscut, regret că am ajuns să ţin atât la el şi lui să nu-i pese. Asta da, regret, dar apreciez faptul că am ajuns să-l întâlnesc, să-l cunosc. Poate încă nu am ajuns să-l cunosc atât de bine, dar aş vrea mult asta, dar el mă îndepărtează... Câteodată mă gândesc cum aş putea să mă apropii de el; îi scriu, dar se observă că n-are chef de vorbă şi că îl plictisesc. Nici el nu-mi oferă ocazie să-i arăt cine sunt, eu îi dau ocazie să-mi arate el cine e, însă el nu vrea. Ce-o fi asta? Psihologie inversă .
E trist, să ştii. Şi Doare. Tare.
Depinde de persoană, cred.
Dacă e o persoană care merită sau a meritat, da.
Dacă nu, nu.
Personal am trait mai multe astfel de situatii, dar nu regret nimic. Totul ce se face se face spre bine.
smolnarkarina întreabă:
anonim_4396 întreabă:
patrizia696 întreabă: