Nu regret că l-am cunoscut, regret că am ajuns să ţin atât la el şi lui să nu-i pese. Asta da, regret, dar apreciez faptul că am ajuns să-l întâlnesc, să-l cunosc. Poate încă nu am ajuns să-l cunosc atât de bine, dar aş vrea mult asta, dar el mă îndepărtează... Câteodată mă gândesc cum aş putea să mă apropii de el; îi scriu, dar se observă că n-are chef de vorbă şi că îl plictisesc. Nici el nu-mi oferă ocazie să-i arăt cine sunt, eu îi dau ocazie să-mi arate el cine e, însă el nu vrea. Ce-o fi asta? Psihologie inversă .
E trist, să ştii. Şi Doare. Tare.
Personal am trait mai multe astfel de situatii, dar nu regret nimic. Totul ce se face se face spre bine.
Asa patesti daca pui suflet, totusi ar trebui sa fi puternica. Si eu am trecut prin ceva asemanator.
Depinde de persoană, cred.
Dacă e o persoană care merită sau a meritat, da.
Dacă nu, nu.
smolnarkarina întreabă:
anonim_4396 întreabă:
patrizia696 întreabă: