Sunt un tanar de 17 ani care s-a saturat de viata cacao pe care o am si as vrea sa scap de toate (dar nu as vrea sa ma sinucid). Nu pot sa rezist pana am 18 ani si liceul terminat. Parintii mei ma cearta din orice. Chiar daca invat lectiile pentru urmatoare zi si dupa vreau sa vorbesc cu pretena mea, parintii mei ma cearta ca cica am stat toata ziua pe calculator. Chiar daca le spun lectia pe de rost ei tot nu ma cred. Daca pot sa ies afara cu prietenii mei si stau cu ei 20-30 de minute, ai mei imi spun ca stau toata ziua pe afara si nu invat nimic, si ca ar trebui sa fiu mai mult ca fratemiu care e in Bucuresti si lucreaza cu nu stiu cate zeci de milioane pe luna. Eu tot ce vreau e sa imi traiesc viata linistit dar, nu pot din cauza parintilor mei nu pot sa fac nimic. Am incercat sa plec de acasa dar politia p...i mele m-a prins si ma intors inapoi in iadul in care traiam. De mic copil sunt batut cu batul si cureaua pentru lucruri pe care nu le-am facut. Eu vreau doar sa calatoresc prin lume. As vrea sa plec in Canada ca sa pot sa imi imbratisez prietena si sa stau acolo pentru tot restul vietii departe de lumea asta de rahat pe care o stiu. Daca puteti sa ma ajutati cumva cu niste sfaturi as fi recunoscator. Multumesc ca ati citit acest mesaj.

În general, astfel de manifestări de "nelinişte", de "dezorientare" sunt stări foarte vulnerabile, şi indiferent de originea lor, trebuie să vezi în ele şi ocazia unei alte "aşezări" a "lucrurilor" esenţiale din viaţă, a priorităţilor, a valorilor, modul în care te raportezi la ceilalţi, modul în care te raportezi la Dumnezeu, aşteptările pe care le ai de la tine...
Într-o astfel de situaţie de lipsire de sens sau de dificultati este esenţial să cauţi sprijin moral. Nu sta aşa. Nu trebuie să îngădui nici o şansă pentru vreun gând al sinuciderii, nici în fanteziile şi nici în glumele tale.

Trebuie să fugi de un astfel de „început" de gândire, ca de sinuciderea însăşi, pentru că fiecare „început" de gând este ca o „toartă" pentru stări de mai târziu.

Stările de depresie sunt inevitabile în viaţa oricărui om, dar ele se primesc cu maturitate, demnitate, curaj şi înţelepciune (fiecare astfel de stare vrea să ne avertizeze şi să ne repare lipsuri)!
Este vital să ceri şi sfatul unui duhovnic, al unui preot cu experienţă, de exemplu, dar într-un moment liniştit în care să aibă timp să-ţi asculte şi să-ţi înţeleagă bine dificultăţile afective.


Şi trebuie să te mulţumeşti cu paşii mici dar siguri şi definitivi, ai aflării răspunsurilor, la întrebări esenţiale ale vieţii...

Chiar si asa nu a fost bine totusi sa pleci asa cine stie unde, puteai sa pacesti ceva rau, aia n-a fost o solutie.

Mersi pentru funda.