Am 16 ani și vreau să vă mărturisesc câteva lucruri care mă stânjenesc și care m-au făcut să înțeleg această lume neînsemnată cu totul și cu totul diferit. Aceste lucruri cumplite m-au făcut să-mi provoc suferință, durere, mi-au provocat furie și ură, stres și disperare, anxietate și depresie, am văzut "iadul" cu proprii-mi ochi. M-am interiorizat destul de mult, văzând în largul lumii, oameni creduli, impertinenți, needucați, lipsiți de bun simț, prosti, "distruși psihic", infantili, imbecili, nepăsători, indiferenți, inculți.

Totul a început din momentul in care, efectiv, roata tuturor întâmplărilor s-a întors împotriva mea, fiind victima(ținta) tuturor judecăților din partea oamenilor. Vârsta adolescenței mi-a distrus ultima speranță, deoarece mulți m-au criticat după felul în care arat, datorită punctelor și coșurilor, criticat chiar de proprii-mi colegi și prieteni ("Ce față de pedofil ai"). Cu 2 zile in urmă treceam pe lânga secretariat și iar "Ce urât este asta", vorbele unor "boboace". Sunt luat peste picior chiar, de câțiva colegi de clasă. De fapt, am pus totul la suflet și în curând, stresul îmi va pune capac, sunt conștient de treaba asta, pentru că sunt extrem de slăbit. Mai apuc vreo 3 sâmbete, daca "Dumnezeu cu mila", daca mai există această divinitate care nu-mi răspunde chemărilor.
Sunt singur la părinți, avandu-l doar pe tata, deoarece mama și-a încheiat socotelile cu el pe când aveam 1 an. Deci, sprijinul patern nu l-am avut niciodată, tata nu-mi este un prieten de nădejde, nici nu și-ar fi dorit să mă nasc, deoarece avea planuri cu alta femeie, dar eu i-am stricat socotelile.
M-am născut prematur din cate am înțeles, de asta am ajuns sa port ochelari. Nu m-am născut normal, ca orice alt copil.
Am reușit să i-au legătura cu mama și mi-am mai revenit, dar în orice caz, credeți-ma, acesta este al doilea lucru care mă macină.

Văzând că sunt pe cont propriu și lumea mă desconsidera, îmi amplifica starea de suferință prin criticile lor neînsemnate, dar totuși afective, dorința de sinucidere devine din ce in ce mai mare. Nu mi-a fost niciodată frică de moarte și nici nu-mi este! Nu mă mai interesează viața! Că mor astăzi sau maine din cauza stresului sau al vreunei boli, înseamnă același lucru pentru mine. Când văd fericirea pe buzele colegilor mei absolut "perfecți" sau a celor din jur care au avut o adolescență fara chinuri, simt că mă afund și mai tare in iadul nedreptății.

Doar privirile oamenilor si reacțiile faciale ale acestora îmi dau de bănuit că sunt o ținta perfectă.
N-ar trebui sa fiu judecat după aspect in momentul de față, pentru că asta este adolescența. Doar un prost lipsit de bun simț "judecă" o carte după copertă, eu fiind coperta. In interiorul meu exista o adevărată poveste minunata, care poate înflori într-un adevărat basm, dar omul în loc să-l citească, îl distruge ca o bestie sălbatică, ca o fiară.

Degeaba mă folosesc in mare parte de această inteligență, pe care am dobândit-o datorită acestor oameni necultivați psihic. Se pare că, aspectul ideal este cheia spre succes, nu creierul și calitățile. Nici un psiholog nu-mi poate trata această stare, absolut nimeni. Am pornit pe un drum al pierzaniei din cauza omului, voi continua pe acesta până la sfârșit.
Îmi doresc, macar pentru 2 minute, să pot observa lumea din jurul meu cu alți ochi, cu un alt trup.

Am ajuns să pretind in fiecare zi că n-am nicio șansă într-o relație datorită aspectului de acum. Nu pot sta liniștit, nu mă pot bucura de viață în pace și armonie. Lumea asta se destramă din ce in ce mai mult. In loc sa fim uniți și să ne sprijinim reciproc, să nu ne batem joc unii de ceilalti, ne jignim in mod repetat și ne provocam singuri suferință.

Probabil am fost un eșec în această viață plină de perfecți. De un singur lucru mi-e teamă. Daca mă sinucid și dacă într-adevăr există Dumnezeu, atunci voi suferi cu vârf și îndesat, dar daca n-ar exista, mi-ar fi simplu să pun capăt acestei vieți.
De aceea, prefer sa las stresul sa mă cuprindă și sufletul sa se-ncarce, în felul ăsta nu comit vreun păcat. Nu pot să-mi plâng de milă la nesfârșit, să fiu tăcut în permanență și să mă exteriorizez in colțișorul meu "safely".

Până la urmă, așa mi-a fost scris. Când vorbesc despre așa ceva, sincer, îmi descarc "bateriile", ca apoi sa le reîncarc a doua zi. Sper sa nu vă fi irosit timpul aiurea. Ce vedeți mai sus este abia începutul. Debutul poveștii este cu mult prea departe, doar m-am rezumat în câteva rânduri.

Pentru a răspunde la o întrebare trebuie să ai cont pe TPU.ro

Logare cu email şi parolă

Creare de cont nou

Logare cu Facebook