Sper ca am ales categoria corecta, nu sunt sigur. Vreau sa imi dati un sfat, sa imi spuneti dupa parerea voastra ce as putea face in situatia asta pentru ca nu mai pot. Numele meu este Gabriel(conteaza mai putin), am 18 ani si traiesc in Craiova. Sunt in clasa a 12-a, am bacul anul acesta, matematica-informatica. Imi urasc viata si sunt mai mult ca sigur de faptul ca nu voi ajunge vreodata la o anume realizare, sunt sigur ca voi sfarsi si viata mi se va stinge in urmatoarele luni, sau, cine stie, poate chiar maine. De 4 ani ma lupt cu anxietatea si depresia. Ma simt incapabil, bun de nimic, nu stiu sa fac absolut nimic, nu iubesc pe nimeni, nici macar pe mine insumi. Niciodata nu am avut vreo realizare, stiu doar ca in clasele mici, pana in a 8-a am fost foarte bun la matematica. Inca de la varsta de 12 ani mi-am pus intrebari cu privire la sensul vietii, de ce suntem noi pe pamantul asta, de ce trebuie sa luptam in viata asta ca in final sa ajungem la moarte nefiind siguri daca exista viata de apoi sau orice altceva dupa aceasta viata mizerabila(pentru unii, altii se nasc "norocosi"). Sa revin, nu ma suport, nu suport sa ma vad nici macar in oglinda, am momente cand vreau sa inchei. Adevarul este ca nu vreau sa mor, insa simplul gand ca trebuie sa traiesc ma face sa ma simt si mai rau, ciudat.
Mi se spune ca sunt nebun, analizez totul prea in detaliu si explic cu aceleasi detalii orice lucru pe care il aflu sau pe care-l stiam si nu numai.
La 14 ani am inceput sa ma gandesc la viitor si stiam ca se va ajunge aici, pare-mi-se ca am avut dreptate. Nu am suportat niciodata faptul ca m-am nascut urat, prost comparativ cu anumiti oameni, am impresia ca sunt un idiot pe langa multi altii. Parintii mei mi-au spus de foarte multe ori sa incetez cu viata, ca eu fac umbra degeaba pamantului si sunt o simpla zdreanta in ochii lor(mai mult tata ce-i drept, de la mama am mai simtit putina iubire, nu foarte multa). Bacul o sa il iau, insa nu stiu ce voi face mai departe, nu mai suport absolut nimic. Aud tot felul de lucruri, vad cum colegii mei sunt sprijiniti de catre parinti, ii vad cum sunt ajutati, incurajati sa realizeze ceva si par mereu fericiti. Stiu ca nu sunt complet fericiti, dar macar au o baza si acea baza le ofera puterea sa mearga, sa incerce. Am fost facut in toate felurile: zdreanta, ta.fa, c.rva, fetita, milog, prost, idiot, distrus, slab, sensibil etc. Am ajuns in clasa 12-a si nu mai vreau sa continui cu viata, nu mai vreau absolut nimic, vreau sa mor cat mai repede dar as prefera sa nu ma sinucid, ci sa mor din cauza unei boli sau oricum altcumva. As fi preferat sa ma nasc cu "puteri speciale" sau cu o vedere incredibila, sau orice altceva, poate atunci as fi fost special in ochii parintilor mei si as fi reusit ceva. Uneori simt ca totul o sa fie bine si o sa reusesc, o sa am prieteni care o sa ma aprecieze si eu pe ei, dar dupa aceea ma trezesc si realizez ca a fost doar un vis, un vis al naibii de bun. Am auzit si replica "totul o sa fie bine", dar dupa aceea ma trezesc in urmatoarele sutele de zile si observ ca totul e la fel, chiar daca incerc sa schimb, sa fac ceva. Este dificil si sa respiri in situatia asta. Vreau sa precizez ca nu ma droghez, nu beau, fumez ocazional, uneori mai mult, alteori foarte putin, doar pentru relaxare. Nu am ganduri de insuratoare in viitor, nici copil, nimic. Spuneti-mi ce pot sa fac eu in situatia asta, mi s-a luat de tot ce vad si tot ce aud in viata asta. Vreau sa renunt la tot, sa pun capat suferintei. Nu o sa imi duca nimeni dorul, daca vreti sa-mi scrieti asta in comentarii, nici macar n-o sa realizeze cineva, nici pe mine nu ma intereseaza aspectul asta. Imi doresc sa nu ma fi nascut, ma urasc si imi urasc si parintii si viata. Imi cer scuze ca am scris atat. As fi putut scrie si mai mult, dar vreau cateva pareri. Sper sa aveti o viata buna si sa nu aveti parte de asa ceva niciodata. O seara/zi buna.

Pentru a răspunde la o întrebare trebuie să ai cont pe TPU.ro

Logare cu email şi parolă

Creare de cont nou

Logare cu Facebook