Ce este alegoria?

Alegoria (franceză allégorie – „desfăşurare a închipuirii", greacă aλλος allos - altul şi aγορευειν agoreuein - a vorbi în public) este un procedeu stilistic ce facilitează sensului literal al unui text să se releve într-altul ascuns; altfel spus, este ca o amplă metaforă ce permite un transfer din planul abstract / profund al înţelesurilor, într-un plan de suprafaţă, figurativ, oferind şi o „dezlegare implicită", destul de transparentă.» [1]
Alegoria «concretizează de obicei idei generale (ura, prietenia, iubirea, războiul etc.), dându-le o formă sensibilă» [2]; din simplă figură stilistică, alegoria poate «ajunge să capete proporţiile unei forme de viziune creatoare, devenind o figură de compoziţie»[2].
[modificare]Exemple

În balada Mioriţa, protagonistul («mândrul ciobănel / tras printr-un inel») are statutul de nemuritor, de Mesager Celest la Samasua / Samoş (Soarele-Moş / Tatăl-Cer), Dumnezeul Cogaionului / Sarmizegetusei, al strămoşilor noştri cu ştiinţa de a se face nemuritori, Dax / Dacii; în variante s-a conservat „aruncarea" lui în trei suliţe (săbii), ori în trei ţăpi / ţăpuşte, potrivit scenariului trimiterii Mesagerului Celest din sanctuarul mic-rotund de la Sarmizegetusa: «ori să-l taie, ori să-l puşte, / să-l arunce-n trei ţăpuşte...». Jertfa / sacrificiul protagonistului, în numele poporului său de Dax / Daci („oameni sfinţi, cei mai drepţi / viteji"), se constituie într-o sublimă alegorie a nuntirii cu cosmosul, deoarece se face trecerea de la nivelul abstract, al morţii posibile – prin aruncarea lui în cele trei ţăpi / suliţe –, la nivelul concret, al nunţii cosmice: '