Știe cineva o pastă de dinți cu cărbune activ din bambus pentru albirea dinților mai bună? Am găsit o pastă de dinți,dar pe nici un site nu e în stoc, în plus am comandat de pe domo.ro și nici acum nu a venit comandă și mă gândeam să comand altceva, dar nu știu ce. Fără glume.

Poate ai noroc aici:
https://www.fruugo.ro/......-285318127

Nu stiu daca este ceea ce cauti tu. Daca nu este asta lasa un model si incerc sa te ajut.

Exact aia este doar că site-ul nu mi se pare de încredere

Din pacate doar la ei am gasit si pe AliExpress. Acum nu stiu cum te descurci sa comanzi de pe AliExpress si daca ai mai multa incredere. Dintre cele doua pe AliExpress cunosc. Cunosc oameni care au facut comenzi pe AliExpress. Problema este ca dureaza destul de mult pana ajunge.
Daca gasesc in alta parte, iti dau mesaj.

https://www.aliexpress.com/......20748.html

De pe allieexpress nu am comandat devi banuiesc ca e cu cardul si deja astept la cei de la domo si nimic, găsisem eu kit la pasta pe eMAG, dar nu eram acasa asa ca e stoc epuizat si altceva nu mai găsesc

Pune o alarma sa te anunte cand o aduc din nou.

Nu exista nicio pasta de dinți care albește dinții, este doar un marketing înșelător.
Culoarea dinților este data de dentina stratul osos de sub smalțul dintelui!

Citește asta și te vei lamuri, orice alta informație care promite albirea dinților este falsa, excepție anumite proceduri efectuate la stomatolog (nu acasă), dar atenție ca acestea dăunează pe termen lung dentiției.

Culoarea în stomatologie
Publicat de Dr. Ioan Borsanu


Un zâmbet frumos trebuie privit ca o necesitate în stilul de viaţă actual, şi nicidecum precum un lux, aspect specific decadelor trecute. În estetica dentară ne dorim să obţinem o armonie naturală a dinţilor şi o integrare facială a zâmbetului. Acest lucru se obţine prin delicata îmbinare a triadei esteticii dentare: formă, textură şi culoare. Astfel, culoarea trebuie folosită asemenea cuvintelor ce sculptează poeziile, sau asemenea notelor ce crează şi dau valoare muzicii, pentru a pune în evidenţă sau pentru a masca aspecte legate de forma şi textura dentară.

Culoarea este asemenea unei limbi frecvent vorbite şi de cele mai multe ori interpretate greşit. Pentru a putea înţelege culoarea este necesară învăţarea acestei limbi, aspect ce presupune incursiunea în ştiinţa şi arta culorii. Este un lucru dificil, culoarea fiind un subiect abstract, presărat cu subiectivism vizual şi componente ştiinţifice destul de profunde. Pentru a spori confuzia trebuie să amintim incapacitatea ochiului uman de a percepe culoarea într-o manieră clară, concisă şi repetabilă. Percepţia culorii este individuală, ochiul uman nefiind cel mai reuşit instrument de analiză a culorii.

În 1665 Isaac Newton defineşte principul conform căruia lumina este culoare. Astfel, când lumina întâlneşte un obiect, pigmenţii acestuia pot reflecta în totalitate, lumina rezultând culoarea albă, pot absorbi în totalitate lumina, rezultând culoarea neagră, sau pot, selectiv absorbi/reflecta lumina, rezultând o culoare specifică acelor pigmenţi.

Astfel, definim culoarea ca şi percepția de către ochiul uman a uneia sau a mai multor lungimi de undă de lumină. Percepția culorii este influențată de biologie (unii oameni se nasc văzând culorile diferit, alții nu le percep deloc), de evoluția aceluiași om sau și de culorile aflate în imediata apropiere a celei percepute (aceasta fiind explicația multor iluzii optice). Culoarea percepută nu trebuie confundată cu lungimea de undă. Ochiul uman este incapabil să distingă între galbenul monocromatic (lumină cu o singură lungime de undă) și o compoziție de verde și roșu. Această iluzie optică permite afișarea culorii galbene pe ecranul monitorului cu ajutorul componentelor elementare verde și roșu și, în general, sinteza tricromă „RGB".

Știința culorii, denumită „cromatică", include printre altele, percepera culorii de către ochiul uman, originea culorii în diversele materiale, teoria culorii în artă și aspectele fizice ale culorii în spectrul electromagnetic. Lungimea de undă este doar una dintre proprietățile luminii, altele fiind direcția, viteza, intensitatea, coerența, polarizarea. Însă ochiul uman nu e sensibil la viteza, coerența sau polarizarea luminii, având nevoie pentru evidențierea acestora de aparate de măsură speciale.

Selectarea culorii, unul dintre factorii de bază în estetica dentară, a rămas multă vreme sub spectrul confuziei. În trecut, clinicienii încercau să cuantifice/măsoare culoarea şi parametrii ei pe baza a diferite explicaţii şi determinări. În ciuda acestor eforturi, nu s-a putut oferi o soluţie exactă problemei de selectare şi potrivire a culorii materialelor restaurative la ţesuturile naturale.

Selectarea culorii este văzută, astăzi, ca fiind una dintre cele mai mari probleme în estetica dentară. Mai mult decât atât, în ultimii 20 de ani, dentiştii au schimbat frecvent materialele şi tehnicile, iar câteodată au dezvoltat chiar tehnici proprii de stratificare, care deseori, nu aveau nicio legătură cu proprietăţile optice ale materialelor folosite.

Făcând o imersiune în ştiinţa din spatele cromaticii dentare, trebuie să subliniem faptul că proprietăţile optice ale dintelui constituie un grup de caracteristici dependente de interacţiunea luminii cu structurile dure constituente ale dintelui. Astfel, lumina incidentă formată din radiaţii ale spectrului vizibil, cu lungimi de undă cuprinse între 380-760 mm generează fenomene fizice variante, fiind reflectată, transmisă, dispersată sau absorbită de către smalţ şi dentină; aceste procese au loc atât la nivelul suprafeţei, cât şi în straturile profunde ale dintelui. Radiaţiile luminoase reflectate în urma acestor procese vor genera, prin stimularea receptorilor retinei, harta cromatică a dintelui respectiv. Analiza acesteia presupune cunoaşterea parametrilor ce concură la aspectul optic de ansamblu al dintelui: nuanţa, gradul de luminozitate şi saturaţie, nivelul de transluciditate, stralucirea şi textura suprafeţei, caracteristicile de opalescenţă şi fluorescenţă

Cromatica, în stomatologie, este definită folosind ghiduri de culoare ce au la bază teoria pictorului American, Albert Henry Munsell, dezvoltată în 1898, şi pe care Clark o foloseşte în stomatologie, începând cu 1930.

Conform acestei teorii, culoarea este compusă din trei dimensiuni: nuanţă, saturaţie (croma) şi valoare (strălucire sau luminozitate).

Nuanţa este adesea exprimată prin termenul generic de „culoare", fiind generată de lungimile de undă ale radiaţiilor reflectate de obiect: roşu, verde, albastru, galben. Structurile dentare prezintă nuanţe de galben-portocaliu.

Saturaţia reprezintă concentraţia pigmentului cromatic, ce diferenţiază o culoare mai intensă de una mai palidă, cu o intensitate scăzută. Nuanţa şi saturaţia sunt analizate la nivelul retinei prin stimularea celulelor fotoreceptoare cu conuri; există trei tipuri de astfel de fotoreceptori, cu sensibilitate maximă pentru decelarea celor trei culori primare: roşu, albastru, verde.

Luminozitatea este o proprietate optică dependentă de cantitatea de lumină reflectată de obiect, fiind analizată la nivel retinian de celulele cu bastonaşe. Această proprietate,,acromatică", diferenţiază culorile considerate,, deschise" de cele considerate,, închise". În general, cu cât saturaţia culorii unui obiect este mai mare, luminozitatea sa se reduce.

Alături de parametrii de culoare propriu-zişi, pentru definirea optică a structurilor dentare trebuie să avem în vedere şi caracteristicile de transluciditate/opacitate, opalescenţă, fluorescenţă.

Transparenţa şi transluciditatea unui material se referă la calitatea acestuia de a permite trecerea totală, respectiv parţială a radiaţiilor luminoase. Un material ce blochează trecerea luminii este un material opac. Aceste proprietăţi, transluciditate versus opacitate, joacă un rol esenţial în caracterizarea optică a structurilor dentare şi a materialelor de restaurare. Alegerea gradului de transluciditate a unei restaurări protetice poate fi mai importantă chiar decât alegerea corectă a caracteristicilor sale cromatice.

Fluorescenţa defineşte comportamentul unui material faţă de radiaţiile ultraviolete absorbite şi remise, ca radiaţii cu lungimi de undă ce aparţin spectrului vizibil. Această proprietate explică aspectul „alb-strălucitor" al dentinei şi smalţului dentar, iar obţinerea unei fluorescenţe cât mai asemănătoare structurilor dentare naturale este o cerinţă a materialelor restaurative coronare.

Opalescenţa sugerează aspectul optic diferit pe care un material (asemenea opalului ce generează etimologia acestui termen) îl prezintă în funcţie de incidenţa luminii: nuanţa albăstruie (în lumina reflectată) şi nuanţa galben-portocalie (în lumina transmisă). Această caracteristică poate fi apreciată în cazul dinţilor tineri, la nivelul marginii incizale constituită numai din smalţ. O altă proprietate ce influenţează aspectul optic al suprafeţei dentare este luciul acesteia, ce explică aspectul luminos, strălucitor, caracteristic smalţului integru.

Dacă dorim să înţelegem limba ştiinţei culorii dentare folosind aceşti termeni mai sus descrişi, regăsim o asociere complexă a mai multor factori, asociere ce rezultă din interacţiunea smalţului şi dentinei cu lumina, care se refractă şi se reflectă diferit, la nivelul undelor ce o compun, la trecerea prin aceste medii diferite. În zona smalţului, domină undele mai scurte de culoare albastră, iar în dentină domină cele cu lungime de unda mai mare: galbene şi roşii.

Smalţul dentar oglindeşte caracteristicile unice ale luminii: reflexia, absorbţia şi transmisia ei. Structura cristalină a prismelor de smalţ permite luminii să tranziteze liber, în timp ce substanţa interprismatică este opacă. Smalţul acţionează ca un sistem translucid, combinând parţial transmisia luminii cu difuzia ei internă. Gradul de transluciditate al smalţului depinde de grosimea sa, ce afectează valoarea (luminozitatea) dintelui, aspect care se schimbă cu vârsta. Prin uzură, smalţul se subţiază, îşi reduce luminozitatea, dând libertate de expresie dentinei subiacente, care prezintă fenomenul opus de apoziţie permanentă, cu creşterea saturaţiei. La dinţii tineri, smalţul este mai gros şi prezintă o densitate mai mare, aşadar transluciditate redusă, luminozitate mare şi reflectivitate mare. La dinţii vârstnici, smalţul este mai subţire, are densitate mică, transluciditate mare, luminozitate mică şi reflectivitate mică.

În zona dintelui unde este prezent doar smalţul (marginea incizală), fenomenul de reflecţie internă a luminii creeaza efectul de opalescenţă, manifestat prin apariţia nuanţelor bleu-liliachiu şi oranj-chihlimbariu, creând aşa numitul halou incizal. Frecvent, în smalţ sunt prezente zone mai puţin mineralizate cu aspect alb intensiv (opac).

Dentina este adevăratul responsabil de culoarea şi saturaţia dintelui. La dinţii naturali, saturaţia dentinei scade dinspre cervical înspre incizal şi dinspre palatinal către vestibular, iar saturaţia creşte odată cu îmbătrânirea dintelui. Dentina manifestă fenomenul de fluorescenţă: absoarbe razele ultraviolet şi le difuzează înapoi către ochi ca lumină albastră, iar acest lucru face dinţii mai albi şi mai strălucitori la lumina zilei.

Iar fluorescenţa reduce metamerismul, fenomenul în care culoarea dintelui se schimbă în funcţie de unghiul şi sursa luminii. De exemplu, o coroană poate părea similară cu dintele vecin, atunci când este privită în lumina incandescentă; totuşi, atunci când coroana este privită în lumina corectată sau în lumina fluorescentă, va părea că are o culoare diferită. Pentru a controla/împiedica/reduce metamerismul, este foarte important să controlăm condiţiile de iluminare la determinarea culorii.

Percepţia culorii dentare este influenţată de forma şi poziţia dintelui pe arcada dentară. Cu toate că, priviţi individual, dinţii nu prezintă variaţii mari de culoare, dacă privim întreg zâmbetul, se observă o variaţie cromatică semnificativă, datorată mai ales, modului în care lumina interesează dinţii, dar şi datorită vecinătăţii buzelor, gingiei sau limbii ce creează contraste diferite cu structurile dure dentare. Pe lângă aceste aspecte morfologice, centralii superiori au cea mai mare strălucire din tot zâmbetul, lateralii au nuanţa asemănătoare centralilor, dar luminozitate mai scăzută, iar caninii au cea mai mare saturaţie şi cea mai mică strălucire dintre dinţii anteriori. Premolarii, deşi sunt mai deschişi decât caninii, au aceeiaşi saturaţie cu cea a lateralilor. Dorind să obţinem un zâmbet natural, trebuie să respectăm aceste variaţii cromatice ale dinţilor anteriori chiar şi în cazul realizării faţetelor dentare din cele mai deschise nuanţe posibile.