Am o problemă și uneori, un mic sfat ajută. Am 20 de ani, sunt în ultimul an de liceu, dar nu-l mai pot continua din cauza unor probleme de medicale (cardiace), dar și de familie, ireparabile. În seara asta vreau să-mi fac un bagaj și singura mea problema e: unde naiba să mă duc. Am avut visuri, am visat...îmi imaginam facultatea cu toți colegii și jobul de după. Uneori, lucrurile sunt făcute chiar să nu meargă. Unde pot să mă duc? Ce pot să fac? Ce poate să facă un om fără bacalaureat?

Ai renuntat deja? De ce vrei sa pleci?

Din cauza problemelor. Din cauza familiei. Asta nu contează acum. Problema e cum o duc până la capăt ca să nu ajung boschetar

Eu cred ca problemele ne vor urmari oriunde ne vom indrepta sau fugi si ca singura rezolvare este sa le facem fata. Nu iti stiu situatia si nici nu o sa ma prefac ca o voi cunoaste. Simt o tristete foarte mare in ce ai scris. Daca totusi, situatia este ireparabila, incearca sa contactezi un/o prieten/a, sau vreun neam mai apropiat tie, sa ceri un ajutor. Poate reusesti sa stai pentru un timp definit la acea persoana. In tot timpul acesta, ai putea sa-ti cauti ceva de munca, orice. Sunt destule locuri de munca, ce-i drept, nesatisfacatoare, dar care iti aduc un venit. Cat despre anii de studii, ai o viata intreaga la dispozitie sa te reintorci la ei. Dar, daca problemele care le ai ar putea sa fie totusi, reparabile sau sa eviti mediul care te inconjoara numai pentru a-ti termina ultimul an, fa-o. E pacat sa renunti tocmai acum, dupa ce ai strabatut 90% din drum.

Eu sunt psihopatul din întrebarea precedentă. Nu știu dacă știți. Am fost obligat, într-o oarecare măsură, să merg la psihiatru și aflu în termeni pompoși, de la un bătrân trist și stafidit, că sunt -vezi doamne- psihopat. Acum când văd că într-adevăr se cam adeverește ce-a zis omul ăla. "Problemele sociale, incapacitatea de a relaționa, empatiza etc", iar pe lângă asta -la fel caracteristică tipică celor "ca mine"- problemele cu alcoolul și drogurile. Deci un amalgam de factori care mi-au frecat tot echilibrul social. Cu tot ce mi-a spus doctorul ăla, încă mă cred normal. Mă exteriorizez aici pentru că nu mă cunoaște nimeni.

A fi psihopat...hm... pe tine te sperie cuvantul asta. Eu iti propun sa te documentezi mai bine despre ce inseamna a ti se pune acest "diagnostic". S-ar putea sa te surprinda informatiile.

Nu mă sperie nimic. Am citit cărți de psihologie timp de 3 ani pe această temă. Știu chiar exact ce înseamnă, însă am refuzat un diagnostic tocmai din cauză că nu am mers din inițiativa mea acolo și nu suportam ideea de etichetare, chiar și una medicală, pentru că mă consider o persoană rațională.

Acum am citit si intrebarea precedenta. Uite ce cred eu: 18 ani este o varsta care are efectul de a te demoraliza cand ai de-a face cu termeni pe care nu-i cunosti. Citind ambele intrebari, iti sugerez (din tot sufletul meu mic si negru) sa nu te opresti din studii. Continua studiile si incearca treaba aia cu SRI-ul. Stiu ca se cere o empatie destul de scazuta acolo Nu renunta atat de usor la visele tale.

Nu bacalaureatul conteaza in viata, ci sa faci lucrul pe care-l iubesti.
Edison si Ford nu aveau mai deloc scoala, dar aveau in ei pasiune pentru ceva anume.

Un om fara bacalaureat poate face absolut tot ce-i place.

Tie ce-ți place? (Asta e intrebarea care conteaza)