Anxietatea are cauze genetice sau este provocata de factorii de mediu?

Am stat de vorbă cu destui anxiosi, insa nu am reusit nicidecum sa rezolv aceasta dilemă. Ştim că anxietatea reprezinta teama de a vorbi cu oamenii si de a te expune in anumite situatii sociale.

Anxietatea te izoleaza de societate, izolandu-te, apare plictiseala, iar in urma acesteia, inevitabil se instaleaza depresia. De asemenea, toti anxiosii cu care am vorbit mi-au marturisit ca pana sa devina adolescenti n-aveau probleme cu anxietatea sau cu depresia.

Pentru ca lucrurile sa fie si mai complicate, niciunul din cei cu care am stat de vorba nu a avut parte de abuzuri in copilarie sau cine stie ce trauma. Ba chiar isi aminteau cu drag de copilarie!

Asadar cum este la voi, cei care suferiti de anxietate, ati avut necazuri in copilarie, care v-au afectat psiho-emotional, sau pur si simplu v-ati trezit la debutul adolescentei ca va este teama sa interactionati cu oamenii?

Anxietatea, nu însemnă neapărat să te izolezi de societate. Nu știu, cum să îți explic...E greu.
Dar asta e mai mult legat de starea pe care o simți. Starea aia de disconfort...de tristețe. E o stare ciudată, pe care o descrii prin cuvântul " anxietate ".
E ciudat...crede-mă o trăiesc pe propria piele.
E adevărat, am avut o copilărie frumoasă, dar acum...în adolescență e altfel. Acum încep să îmi d-au seama de niște lucruri.
Sunt mai multe chestii... Apar multe schimbări în viață.
Acum aspectul fizic, are o mare valoare, ceea ce faci și ceea ce spui, e frica aia de a nu te face de râs, schimbările corpului tău, mici traume din trecut, și gândul că mai e puțin timp și o să trebuie să mergi la o facultate sau să îți găsești un loc de muncă, că trebuie să te muți de lângă familie, și că în curând vei fi adult...Astea sunt niște cauze.
Dar uneori apare pur și simplu cu vârsta, dar fără un motiv anume.
Oricum, sincer nu prea ai cum să înțelegi dacă nu treci prin asta.
Oricum mie cel puțin cel mai rău mi se pare, atunci când simți starea aia de nefericire, care te face să vrei să nu mai exiști...E oribil.

Prea puține cazuri sunt genetice majoritatea sunt din cauza anxiosilor și un efect mic prea mic îl au trăirile din copilărie. Nu am avut o copilărie traumatizanta, doar am o Mama overt-narcisista care mă afectat în sens că sunt rușinos. Principala cauza a depresiei e lipsa disciplinei in viața de zi cu zi, orice anxios daca privești amanuntit are un program haotic și îi lipsește un scop în viață.
Nu am avut depresie in adolescenta, cea mai mare perioara a depresiei am avut-o în perioada facultății pe care și aia am făcut -o degeaba, și nu făceam altceva decât să mă drogez pe banii părinților.

Te grăbești să pui o etichetă mare și grea pe o serie de comportamente ale tale. Mie de pe la 12 ani a început să îmi fie teamă să interacționez cu fetele. Am rezolvat doar după mult timp și cu greu această problemă. Ceea ce încerci dta este să rezolvi probleme concrete de viață recurgând la teorii. Nu merge așa, nu prea.

Sa inteleg ca la tine a fost genetica treaba?

Mda, eu tot mai mult incep sa cred ca majoritatea tulburarilor psihice sunt de fapt genetice, nu provocate de mediul social. Ca asa, toti am fost certati de parinti, toti am fost urecheati de invatatori, unul nu a scapat. Apoi, daca te uiti la cocălăreii astia, mai toti au avut viata grea in copilarie, insa la maturitate au prietene, sotii, copii, viata sociala...

Mda, genetică plus mediu plus dinamică egal viață, căci viu este Domnul.

Amin, frate Sadrian!