Ați întâlnit paradoxuri în viața și personalitatea voastră? Care sunt acelea? Cum vă raportați la ele?

Dar in viata ta?
Poate incepi sa ne povestesti tu intai...

Îmi oferi onoarea de a vorbi. Ok! Pregătește-te să citești romane, girl

Paradoxurile mele sunt clar primele fizice și spirituale, deși am kg extra, deci ai spune că am un fizic puternic și mare, pe interior, sufletește sunt un melancolic trist, melancolic și slab. Nu zic că dacă, nu am decis să mă sinucid până la vârsta asta nu aș deține și eu o putere interioară pe care o exercit în situații critice, dar per total sunt o tipă plăpândă la interior cu un corp puternic. Recunosc că acest paradox mă enervează cel mai tare deoarece, conform personalității mele sunt tipa hipiotă, ce s-ar îmbrăca cu rochițe albe și colorate, cu flori în păr, stând în leagăn și contemplând viața, și la capitolul leagăn, încă mă mai dau și la 27 de ani dar ceea ce vreau să subliniez este că fizicul cu spiritul nu se pupă. Tocmai de aceea după ce am luat permisul, am schimbat hainele colorate pe haine negre și paltoanele elegante pe geci de piele și mi-am descoperit masculinitatea de care aveam nevoie pentru a se pupa personalitatea cu fizicul.

Apoi ar fi paradoxul că deși sunt calmă și nu pot spune "nu" și caut liniștea în relațiile interumane, am niște demoni în mine, niște demoni care mă fac să clocotesc, să scot multe din mine și să ucid. Glumesc la partea cu ucisul, încă nu am ucis pe nimeni.

Da,mai multe.Cred că cel mai mare e atunci când vreau să mă lase lumea în pace să fiu doar eu cu gândurile mele, dar în același timp parcă aș vrea să fie cineva care să stea și să plângă cu mine idk.

Da, ma uit in jurul meu si vad multi mai prosti, mai incapabili si mai urati si vai de mortii lor care atrag abundenta, au cam tot ce vor si ajung departe.

Eu atunci cand caut pe cineva sa ies nu gasesc pe nimeni, cand vreau sa stau singur sa ma gandesc la ceva atunci apare pe capu meu cineva si nu mai scap de el

Ooo, și eu am și paradoxul ăsta, mulțumesc că mi-ai amintit de încă unul
Deși aici ar fi o explicație psihologică, știți că psihologia vorbește despre comunicarea interumană (între tine și alții) și comunicarea intraumană (tu vorbindu-ți ție) chiar dacă pare că doar nebunii vorbesc ei singuri sau doar ei cu ei, psihologia o consideră ceva bun, acest exercițiu de zi cu zi, a vorbi cu tine, a te asculta, a te înțelege. Deci poate până la urmă ăsta nu e un paradox atât de ciudat și ești total normal, dorindu-ți clar să comunici, socializezi cu alții, dar având nevoie și de a sta alone uneori și a comunica doar cu tine, a te asculta doar pe tine.

Cred că paradoxul rău ar fi atunci când spui că tu nu ai nevoie de oameni în jurul tău, dar faci n artificii și chestii creepy pentru a atrage totuși atenția și a încerca a te alipi de oameni. Cred că în categoria a 2 a mă regăsesc și eu puțin.

Ok, dar gata, trebuie să încetez naibii o dată cu toate romanele astea fiolosofice și psihologice, cred că v-am stresat pe toți pe aici

Ceva asemănător, ai întâlnit și paradoxul în care ai zile când efectiv nu ai nimic de făcut, te plictisești și nimeni nu te caută în acele zile, iar în zilele când inevitabil mai apare câte ceva sau îți propui tu să faci ceva, un plan vechi de -al tău fix atunci se trezește să te caute și lumea și chiar să aibă nevoie de tine? Și uite așa paradoxul cu zile în care tai frunză la câini și altele în care nu-ți mai vezi capul de treabă

Hei, și eu am sentimentul ăsta dragă Tinder dar te rog, frumos, haide totuși să nu jignim, cel puțin nu cu acești termeni, ok?
Până la urmă fiecare om din exterior este văzut mai bun, mai puternic, mai funny, mai frumos, mai perfect, dar nu știm noi până la urmă ce se ascunde în sufletul lor, dar mai ales nu știm dacă la ei acolo în ogradă e chiar așa, dacă ei simt că au obținut chiar tot ce au visat. Poate pentru noi un om care are vilă, proprietăți, se învârte în găști, are familie și remunerație mare poate părea perfect, dar poate pentru ei toate alea sunt nimicuri deoarece visul lor cel mai aprig era să devină pictori sau cântăreți sau fotbaliști. Ceea ce vreau să subliniez este că nu știm noi din exterior câtă fericire dețin ei la interior, deși e clar că mai ales lucrurile și oamenii din jurul lor vorbesc, dar doar într-o mică măsură despre valoarea lor

Acum însă mai îmi sună o întrebare în minte

V-ați gândit că poate și valoarea aceasta pe care o vedem noi din exterior, de ei a fost obținută tocmai pentru că ei la origine ar fi exact ce ai spus tu cu cuvintele alea mai sus? Sub altă formă, spus, v-ați gândit că ei au obținut alea pentru că-i năpădeau un gol interior, o frustrare mare, se simțeau inferiori altor mulțimi de oameni și astfel au decis să obțină proprietăți, să facă sau înfieze copii, să strângă averi și apoi să dea altora ca să se laude cu ele sau pur și simplu au căutat puterea (prin diverse cercuri și joburi) deoarece se simțeau slabi?

Nu mă refeream acum. Lăsați-mă în pace, i mean it.

Posibil si asta

Îmi recomanzi acest psiholog/psihoterapeut sau cum?

Nu înțeleg...

Deși în prezent am psihologul meu care mă știe și studiază pe toate părțile