Vreau si eu o intamplare din lumea gazelor. Funda:X...

Este cea mai moralizatoare din cate stiu eu...


Era odată o femeie şi avea doi copii: un băiat şi o fată. Copiii au plecat amândoi în lume, să-şi caute de lucru, pentru că mama lor n-avea putere să-i ţie.

Băiatul a intrat învăţăcel la un ţesător de pânză, iar fata căra pietre pentru zidarii care făceau case.

După câtăva vreme, mama lor s-a îmbolnăvit de moarte şi a rugat pe un om din satul său să ducă veste copiilor.
Omul, după mult umblet prin lume, a găsit pe băiat şi pe fată. Băiatul era tocmai la războiul de ţesut. Şi când i-a spus omul de ce a venit, băiatul răspunse:

"Eu ce să-i fac? Las să moară, că e bătrână şi i-a sosit ceasul. Eu nu pot să plec, că am prea mult de lucru."Şi a rămas băiatul tot la război, şi a ţesut mai departe şi n-a plecat.

Pe fată a găsit-o omul suind schelele cu pietre în poala hainei. Şi când i-a spus omul de ce a venit, fata a lăsat pietrele jos şi a început să plângă, şi a plecat într-un suflet spre casă.
Mumă-sa, când a văzut-o, s-a ridicat din pat şi de multă bucurie i s-a limpezit sufletul; dar s-a făcut neagră de supărare când i-a spus că băiatul n-a vrut să vie. A luat capul fetei între mâini şi a sărutat-o pe frunte şi a zis:

"Măcar că el a uitat de mine tocmai în ceasul morţii mele, eu vă iubesc deopotrivă pe amândoi. Il iubesc şi îl iert. Şi dacă a făcut cu asta vreun păcat, să-1 judece Dumnezeu, că e drept şi puternic, şi judecata lui e fără greşeală.

Aşa a zis biata mamă, apoi şi-a lăsat capul pe căpătâi şi a închis ochii şi-a murit.

Şi, în clipa aceea, fata s-a făcut Albină, iar băiatul Păianjen.
Şi de atunci Păianjenul trăieşte singur, veşnic singur, fără fraţi şi fără surori, şi fără părinţi. El fuge de lumină şi veşnic îşi ţese pânza prin locuri întunecoase, şi e posomorât şi supărat, iar oamenii îl urgisesc şi, oriunde îl află, îi strică pânza şi pe el îl fugăresc şi îl omoară.

Iar Albina, de atunci e veselă şi toată ziua zboară de pe o floare pe alta şi trăieşte cu părinţii ei şi cu fraţii şi cu surorile la un loc. Oamenii o iubesc şi o văd cu drag căci ea cu toţi împărtăşeşte ce adună şi tuturor le dă din mierea ei, iar casa ei e fagurul cel galben ca soarele, şi din ceara albinelor fac creştinii lumânările pe care le aprind în ceasul morţii şi le pun să lumineze sub icoana Maicii Domnului.


si mai este una pe care nu o stiam, am descoperit-o acum, nu stiu cat este de adevarata din punct de vedere religios, dar ti-o recomand:

Cica atunci cand a facut Dumnezeu lumea si vietuitoarele, a dat fiecarui animal cate o arma pentru aparare. Unora le-a dat colti ascutiti, altora gheara cu care sa sfasie...Albinei in schimb i-a dat un ac micut si i-a zis:
-Iti dau acest ac sa birui toti dusmanii cu el. Cand vei intepa cu el sa usture si sa se umfle carnea in jurul intepaturii!
Dar albina era dezamagita de arma sa:
-Doamne, dar arma mea e atat de mica! Fa macar sa fie mai puternic si cel pe care-l voi intepa sa moara!
Dar Dumnezeu s-a suparat:
-Vai, albina, dar esti tare rea la suflet! Fie ca mierea ta sa fie cea mai dulce, dar, pentru ca ai gandit atat de urat, cand ai sa intepi pe cineva cu acul tu ai sa mori si nu cel intepat!
Si asa a ramas cum a decis Dumnezeu.



FUNDA PLS