Ordonare:
Cronologică
Un pic mi-e frica desemnul pe care l-ai pus la succes ¤
Daca vrei cu adevarat sa afli calitatile de succes ¤, musai sa te uiti cu atentie la "Citizen Kane" si "All the President's Men". Sunt filme vechi dar te lasa cu ganduri si dai si de calitatile jurnalistului.
Daca nu reusesti sa te concentrezi pe filme vechi, hai cu "The Rum Diary", are si momente haioase cu Johnny Deep, are si cateva cadre foarte reusite, sau unu` f nou "Nightcrawler" ii zice, trebuie sa-l vezi neaparat. Eu ti-as aminti si de productia HBO "Hemingway si Gellhorn". Trebuie sa stii despre Martha Gellhorn cand vrei sa vorbesti de jurnalism, Hemingway a admirat-o si a urat-o deopotriva ca jurnalist de razboi, de succes.
Răspunde
Ciao, Leo.
Off topic puţin, dar legat de filme, am găsit un serial care seamănă, ca atmosfera mai ales, cu True Detective şi m-am gândit că ar trebui să-ţi placă: The Killing (2011).
http://www.imdb.com/title/tt1637727/
Ţi-l recomand cu drag.
Matthew a facut o reclama inspirata din personajul din True Detective iar aici e parodiata acea reclama. Insist sa te amuzi!
Insist!
¤
https://www.youtube.com/watch?v=K69chHMtrs4
...si daca tot ne-a apucat "True Detective", na si "Tiny Detective", e chiar mai faina decat reclama la Lincoln
https://www.youtube.com/watch?v=EGo58GUNi70
Insist, desigur!
(stai sa pun si asta ¤)
Tare ma bucur, pentru ca filmele astea toate adauga ceva in tine!
N-o sa te intreb nici daca ti-a placut Hemingway scriind in picioare la masina de scris, nici cum ti s-a parut pentru un film atat de clasic ca "All the President" sa auzi ca exista unul pe care-l cheama Deep Throat.
O sa-ti spun despre "Nightcrawler", ca tot s-au anuntat nominalizarile Oscar. Eu am fost dezamagita ca nu l-am regasit pe lista propusilor pe Jake Gyllenhaal. Joaca foarte bine. Perfect justificate gesturile lui, limbajul (de lemn) de țăcănit plus mimica aia perfecta. Profilul ideal pentru jurnalistul de succes care trebuie sa vanda cu orice pret stimuli pentru simturi, al jurnalistului care trebuie sa adauge si ingredientul abject daca vrea succes ¤, nu?
Ca film mi se pare ca se impiedica in clisee dar are o poveste eficienta.
Si eu cred ca daca un jurnalist s-ar pune pe vizionat filme specifice si pe citit bine de tot, ar avea sanse pentru un bun inceput dar pun pariu ca dupa 3 ani de facultate obscura sunt jurnalisti care mai mult de intrebarea pusa cu microfonul prin gardul inchisorii "va pare rau ca i-ati strivit capul in menghina?" nu stiu.
Da, e greu să nu te laşi stricat de educaţia standard, parcă menită să plafoneze.
...şi mie mi-au plăcut mult poveştile şi atât de bine jucat rolul unui evident sociopat, un fel de Frankenstein croit din frânturi de discursuri motivaţionale, apucături şi caractere...deşi pe alocuri parcă nesociopaţii din film mă îngrozeau mai mult; cred că asta era şi ideea.
Jurnalismul este un domeniu de activitate foarte dur, competitiv şi chiar futil pe undeva, mai ales de când fiecare al doilea are un blog şi o cameră video montată direct în telefon, mereu la îndemână, graniţele între profesionist şi amator devenind din ce în ce mai difuze.
Chiar l-aş vrea la Oscar...pe Nightcrawler. Merită.
Talent, fler, imaginație în pregătirea/găsirea subiectelor, precizie, corectitudine (în informație), curiozitate, acuratețe, coerență, simțul dezvoltat al știrii, suspiciunea față de surse, responsabilitate, tupeu→ amestecat cu puțin umor ( dar, fără a te transforma în clovn), rezistență la stres, asumarea răspunderii etc
O descriere amuzantă, găsești aici:
http://i.imgur.com/MfRfThK.jpg
Știi cu ce iese un absolvent de jurnalism din facultate? Două chestii: tehnica piramidei inversate și afacerea Watergate. Afacerea Watergate doar după nume și film, dar dacă îi pui să intre în detalii despre ce a însemnat majoritatea vor da din umeri. Cert e că ăsta e filmul vedetă al profesiei și e musai recomandat cel puțin o dată de fiecare profesor de la o școală de jurnalism care se respectă. Și după „Toți oamenii președintelui", trebuie neapărat văzut Frost/Nixon - mie mi-a plăcut mai mult decât clasicul cu Hoffman, mai romanțat, seamănă mai mult a film și mai puțin a documentar cu actori.
Cât despre nominalizările de anul ăsta, sunt o glumă sinistră. Chiar dacă m-a cuprins un râs meschin că a fost scăpat din vedere Interstellar la Best picture, e greu să treci cu vederea cum jumate din filmele alea sunt Oscar bait-uri. Dar, mna, are și Oscar rețeta lui.
"Pentru că ești o fire curioasă și îndrăzneață care știe să scrie și să vorbească ai tot ce îţi trebuie să fii jurnalist, așa că te înscrii la Facultatea de Litere la specializarea Jurnalism." Asa incepe vrajeala pe pagina electronica a unei facultati de jurnalism finantata de stat. Curiozitate, indrazneala, stiinta de a vorbi si stiinta scrisului.
4 chestii mari si late.
Daca in locul primelor doua punem tupeul si in cazul ultimelor doua inchidem pur si simplu ochii, iese jurnalistul mediu, ala pe care-l citesc eu in presa sau pe care-l vad pe la teleu. Plus tehnica piramidei inversate si afacerea Watergate, desigur.
"Cât despre nominalizările de anul ăsta" nici Leviatan nu-ti place? Eu, daca la mijloc n-ar fi scoala aia ruseasca de operatorie, aceeasi de pe vremea URSS, consecventa acelorasi principii estetice rusesti, as spune ca ne apropiem de rusi puternic prin genul subiectelor sociale, politice, prin felul de abordare al lor (lupta cu Puterea, disperarea, biserica, dezintegrarea seaca a familiilor, un fel de pustiu in oameni neumplut complet nici cu bautura).
Foarte depresive filmele de la sectiunea straina la Oscar anul asta( singura sectiune pe care eu o imbratisez aproape neconditionat an de an), apasatoare, dar mult mai aproape de adevar decat avalansa ipocrita de la celelalte sectiuni.
Bingo!
„nici Leviatan nu-ti place?"
De la secțiunea Foreign nu am văzut decât Ida, care în 80 de minute a surprins mai multă profunzime de personaj și de context istoric și socio-politic decât o fac altele pe durate agonizante de + 2 ore jumate. (Apropo de asta, editorii de azi ar trebui să știe să mai lase afară din material - puține filme merită să depășească 2 ore și o fac fără să plictisească).
Mie mi-a plăcut foarte mult Whiplash. Diseară mă duc la Birdman, față de care am așteptări foarte mari și sunt destul de sigur c-o să-mi placă. În rest, Best picture invadat de eroi americani, apoi un picuț de white guilt, apoi biopicuri prin care ne aducem aminte că am avut sau avem genii printre noi, apoi Boyh... ZZZzzz...
Acum, pentru autorul întrebării, uite aici niște viitori jurnaliști de succes:
https://www.youtube.com/watch?v=OUIoVvASj4Y
As fi crezut c-o sa se vorbeasca un pic mai consistent si despre Xavier Dolan si "Mommy"cand colo...ciu-ciu. Pentru mine, baiatul cu sindrom ADHD din Mommy este un personaj la fel de puternic ca si profesorul extrem din Whiplash.
____________________________
LE. Stiu ca asta e o discutie care merita timp mai mult dar ce parere ai despre felul acesta(Whiplash) de a scoate untul din elev? Are dreptul profesorul sa-si abuzeze elevul pentru ca acesta sa obtina performanta? Eu cred ca in cazul inaltei performante scopul scuza mijloacele( n-am crezut c-o sa spun asta ) De la un punct incolo, cand viata unui elev iese din rutina unui om obisnuit, in care munca pentru performanta inseamna ore intregi de tensiune si suprasolicitare, mai poate fi judecata drept excentrica sau dura modalitatea profesorului de a-l implica, de a-l stimula? Ce spui?
E o discuție ce merită întoarsă pe toate părțile. Direcția în care o ia azi școala și societatea e una în care trebuie să ai grijă de sensibilitățile oricărui special snowflake, ca nu cumva să-i dărâmi stima de sine sau să-l faci să se simtă prost, deci discuția rămâne doar la nivel teoretic și ipotetic. Azi un elev se simte abuzat și dacă țipi la el.
Personajul lui J.K. Simmons are o filosofie clară, pe care o afișează scurt într-o linie de dialog: „If you quit you aren't the next Charlie Parker." (parafrază) La el e important, în primul rând, să crezi în talentul tău și în năzuința de a deveni „one of the greats"; dacă nu ai încrederea aceea care îți permite să treci peste tot abuzul, toate injuriile primite, dacă nu ai determinarea necesară să atingi cele mai înalte cote ale performanței artistice, dacă nu ești dispus să lupți pentru a te autodepăși, și cedezi la presiuni, atunci nu poți fi niciodată cel mai bun - fiindcă nu ai crezut tu că poți fi cel mai bun. 99% muncă, 1% talent și inspirație. Pe Andrew îl vedem reușind. Am auzit păreri care spuneau că a fost 100% meritul său și că a reușit ÎN POFIDA profesorul. I beg to differ, fiindcă avem scena de la început, când exersează de unul singur și e găsit de Fletcher; putem compara intensitatea acelui prim exercițiu - când era împins la spate doar de propria sa idee despre propriul talent - cu exercițiile de după ce a dat Fletcher cu el de pâmânt și l-a făcut să realizeze cât mai are de muncă. Eu sunt sigur că puștiul nu ar fi ajuns niciodată la nivelul la care îl vedem la final fără întâlnirea cu Fletcher.
Dar aici se poate spune că așa cum a fost Fletcher, putea fi altul care să-l descopere, cu alte metode. Totuși încrederea lui Andrew în propriul destin era prea puternică - vedem asta și în acea discuție de la masă, cu familia - și aroganța propriului talent prea mare pentru a fi temperată și pusă sub control, pentru a fi direcționată constructiv, de un profesor cu o metodă mai docilă de predare. El nu avea nevoie de o bătaie pe umăr, știa deja că e bun; nici de vorbe domoale atunci când greșea, nu l-ar fi impresionat. Încăpățânarea lui avea nevoie de duritatea lui Fletcher. Deci aș spune că ăsta a fost un caz în care studentul și-a întâlnit profesorul mănușă.
Dar astea sunt cazuri rare; cred că în mare parte acest tip de profesori doar dărâmă stima de sine și încrederea chiar și a unor talente reale, cu mare potențial. Sigur, conform filosofiei lui Fletcher - și tind să fiu de acord cu el, până la un punct - dacă renunți, nu este destinul tău să fii mare. Un punct din care mă despart, fiindcă geniul nu exclude fragilitate, mai ales în cazurile în care vorbim de domenii de artă. De asta profesorul trebuie să fie un mentor și să intuiască exact ce tip de material sunt studenții săi, pentru a ști cum să-i trateze pe fiecare individual. Un profesor care intuiește un talent într-un student - peste restul - dacă dă doi bani pe acel student și vrea ca el să evolueze, și nu dorește doar să-i iasă norma de profesor - îl va trata deosebit față de restul (îmi e profund antipatic modelul scandinav, atât de ridicat în slăvi, în care excepționalitatea e sacrificată pe altarul egalității).
N-am mai ajuns la Birdman azi. Am vărsat o lacrimă de dezamăgire, mi-am șters-o bărbătește, și ne-am ales următoare variantă ce părea rezonabilă - „The water diviner"; eu de obicei le cam dibuiesc din cum e construit posterul cam ce tip de film o să fie, mai ales că era Russell Crowe la regie și protagonist, deci mă așteptam la 2 ore de agonie. Au fost 2 ore de agonie; ochi umezi, pupile dilalate și muzică d-aia însuflețitoare de Hollywood, care se bagă atunci când personajele sunt prea seci sau actorii prea nepricepuți să transmită emoții prin propriile puteri. M-a pălit râsul când niște inși de pe ecran zăceau pe câmpul de bătălie și își dădeau duhul. Am fost numit insensibil. I ain't even mad.
Da, e o discutie care poate fi intoarsa pe toate partile si sunt de acord intru totul cu directia pe care ai dat-o. E vorba ca profesorul invata elevul, il consiliaza si, pentru performanta, il antreneaza iar antrenamentul poate lua forme diverse si eu exclud termenul "political correctness" cand vine vorba de abordarile profesorului. Sigur, nu discut cazurile parintilor tampiti care isi supun copiii unor inimaginabile brutalitati in speranta ca vor obtine micutii performantele de care ei insisi n-au fost in stare, asta nu-i profesorat, nici antrenament ci prostie, discut despre o relatie asumata, justificata elev-profesor iar realizarile exceptionale cer metode exceptionale, asta-i sigur. De aia nu-s de acord cand vad comentarii in care Fletcher este desfiintat, anulat iar Andrew compatimit. Relatia lor e cu mult mai complexa.
Un jurnalist de succes este acela care se dedica carierei de jurnalist in primul rind si nu succesului la public.
Un jurnalist de succes nu inceaca sa face educatia publicului ci prezinta date interesante, aprinde reflectoare asupra unor situatii incit publicului sa-i fie usor sa traga concluzii.
Un jurnalist de succes respecta dreptul persoanelor publice de a avea o viata privata si de a face orice greseli omenesti care nu au legatura cu functia lor publica.
Poate ca un jurnalist cu acest profil nu va avea un succes imediat de masa, dar intr-o perspectiva ceva mai lunga va lasa ceva in urma lui. Si va fi si cautat si platit.
Un punct de vedere de cititor.
„Un jurnalist de succes respecta dreptul persoanelor publice de a avea o viata privata si de a face orice greseli omenesti care nu au legatura cu functia lor publica."
Asta.
Am epuizat un seminar întreg la facultate încercând să-i explic profesoarei (jurnalistă de investigații cu ștaif) că eu ca jurnalist (nu-s jurnalist, n-o să fiu, dar mă puneam în poziția unuia) n-o să public o informație primită la primă mână, în exclusivitate, despre o relație extraconjugală a vreunui mare politician. O să fac, în schimb, investigații referitoare la cine e respectiva/respectivul amant/ă și dacă acea relație s-ar dovedi păguboasă exercitării funcției de către cel prins cu mâța.
Ea argumenta că informația privind o relație extraconjugală - de sine stătătoare - aruncă o lumină asupra moralității personajului. E-te, fâs! Pe mine mă interesează ce face în funcție, nu cum își petrece timpul liber.
Perspectivă de cetățean și cititor.
Am dat de asta, azi, apropo de „Leviatan".
https://cabalinkabul.wordpress.com/......in-alcool/
Ai dreptate!
Confuzia de valori e fundamentala si se autointretine in societate. Si nimic nu spune ca un profesor e imun la asta. Desi...
Culmea este ca acest "exces de exigenta" in privinta "moralitatii" unor personaje publice nu duce la o calitate mai buna a acestora.
Dimpotriva, in timp ce societatea isi iroseset energia numarind posetele scumpe si amantele acestora, dumnealor, unii dintre ei, isi desfasoara in siguranta afacerile dubioase.
E un caz tipic de distragere a atentiei pe care pungasii il cunosc bine cind iti sustrag portofelul. Sa nu te uiti niciodata la ceeace sare in ochi la pungas pentru ca in felul asta îi dai timp sa opereze.
L-am descoperit acum vreun an, din greșeală. Pe net, nu altceva. Nu ne potrivim la o proporție prea mare de păreri, multe-s chiar contrare, dar îmi place stilul lui acid și ludic. Dar nu știu de ce am impresia că tu-l cunoști personal și nu ai o părere foarte bună despre el
Răspunsul este publicat...
Te rugăm să aştepţi ca răspunsul tău să fie trimis spre publicare.
