Ce faci dacă într-o zi descoperi că nu te mai regăsești în universul tău cotidian? Că într-o dimineață realizezi brusc că nu mai suporți locul de muncă pe care îl ai, că nu mai găsești nimic comun de împărțit cu anturajul de la serviciu, cu prietenii de distracții pe care îi aveai, în general cu persoana care ai fost până în seara anterioară?
Așa, brusc și dintr-o dată, te apucă o mare lehamite, dar fără conotații depresionare (dacă mi-este permis acest mic neologism personal, venit ad-hoc, însă nu din vreun buletin meteo), realizezi nimicnicia existenței tale de Sisifuleț modern, pierdut printre miliardele de similari, fără variante de evadare.
Ce faci? Înafară de a înghiți gălușca și de a continua tocănița anostă repartizată la începutul călătoriei foarte scurte pe care o ai de efectuat sub forma acestei existențe?
Mă aștept la miliarde și miliarde de răspunsuri binemeritate de bășcălie, de "mai du-te și lasă-ne cu prostiile astea răsuflate", de trimiteri către specialiști în diverse deranjamente psiho-mansardate, ș.a.
Totuși, sunt curios dacă o mai fi careva cu simptome similare, vreo recepție pe aceeași lungime de undă, cineva să îmi dea un răspuns la care să am ce gândi. Aș fi foarte mulțumit și recunoscător.

Https://youtu.be/5C688vaV2z8?feature=shared

Ascultă cu toată inima ascultă cu tot sufletul acest om.

In ziua aia îmi dau demisia și ma fac mecanic de biciclete. ¯⁠\⁠_⁠(⁠ツ⁠)⁠_⁠/⁠¯

Dar îmi place și jobul actual deci e posibil sa nu mă trezesc intr-o situație de genul.

Faptul că nu sunt suficient de unic nu a fost niciodată o problema pentru mine.

Criza varstei mijlocii? anedonia? orice ar fi sa stii ca multi patim asta, nu esti unic.

Mă așteptam și la acest gen de abordare. Nu este cazul, sunt sigur de asta, iar cu unicitatea greșești, fiecare dintre noi este unic, și trăirile sunt unice.
Anhedonia, vai, ce diagnostic rapid și exact, direct la farmacie mă opresc, să-mi deie tratament.

Intri pe fight or flight mode. Asta inseamna ca ori te hazardezi in ganduri dar esti inghetat si nu actionezi si te lamentezi mai adanc in chestia asta. Ori te lupti si incerci sa schimbi situatia la munca, viata ta de zi cu zi etc. Ambele sunt mecanisme normale ale omului. Eu propun in momente din astea sa te detasezi putin, sa schimbi peisajul si sa reflectezi asupra pasilor urmatori, in orice directie ar fi aceea iar dupa sa iei decizia de stat sau plecat, schimbat sau adaptat. Depinde de experienta de viata si stilul de a trai al fiecaruia aici. Nu exista raspuns standard valabil pentru toata lumea.

Suna la banca si ii intreb ei ce parere au de revelatia mea.
Ei o sa imi spuna ca pe 25 e ziua de rata si aia e.

Am patit asta anul trecut. Mi-am dat demisia dupa doi ani de lucru intr-o banca internationala deoarece am simtit ca nu mai este locul meu acolo, efectiv mi-am dat seama ca nu vreau sa fac aceleasi lucruri zi de zi pana la sfarsitul vietii alaturi de niste colegi pe care nu ii suportam si o sefa care avea impresia ca suntem nascuti ieri si ne baga replica " suntem o familie " de dimineata pana seara crezand ca ajuta pe cineva. Nu regret absolut nimic, acum sunt mult mai linistit.

Depinde dacă a

Poti sa ma iei la misto cat vrei, dar spre exemplu eu nu mai gasesc o placere in nimic. Ma trezesc noaptea din ora in ora si multe alte rahaturi de care m-am saturat.

Cer iertare, nu iau la mistou pe nimeni, doar că mi-am dat singur aceste răspunsuri, le-am studiat, și nu mă tegăsesc în ele.

Dar cine are noțiunile menționate? Omenirea, în decursul întregii sale existențe conștiente, a încercat să definească acest concept, au apărut și s-au dezvoltat religii, s-au luptat în idei și definiții mari filosofi, etc, dar, până la urmă, nimeni nu a putut dovedi că deține adevărul.
Oricum, nu despre asta erau întrebările și nepotrivirile mele, cred că nu m-am făcut înțeles prea bine.
Hrană spirituală? La îndemâna oricui, citește, omule, cât mai mult, cât mai diversificat (bine, nu chiar maculatură), și vei vedea că ți se deschid mereu noi orizonturi și perspective. Altă cale nu știu.
Suflet? Alt mister pe care se zbate omenirea de la începuturi până acum să îl deslușească. eu zic că nici nu a fost definit, măcar cu aproximație, darămite să fie înțeles și explicat (ce suflet mare, ăsta n-are suflet, unde ți s-o duce sufletul, fi-ți-ar sufletul al..., etc).
Veșnicie? Care veșnicie, a măsurat-o careva, sau ne dăm cu vorbe mari, că sună bine? E vorba cumva de timp? Cine l-a inventat, când a început, care e măsurarea exactă, calendarul corect, o mulțime de aspecte de discutat despre dumnealui. Sigur este că se scurge, asta simțim cu toții, și e mare hoț, ia câte puțin și încontinuu câte ceva, până te trezești că al tău s-a epuizat.

Ți-am spus ca dacă ești

Din

Vai de tine. Spor acolo la ce trăiești tu. Nu te mai obosi să răspunzi, am luat notă de nivelul tău, nu am comunicare cu așa ceva.
Nu te necăji, nu te-a atacat nimeni, nu ai nimic de oferit.

Mulțumesc pentru răspuns.
Nu m-am lamentat, am exprimat doar o stare de spirit, nu am abandonat niciodată, îmi place să caut soluții.
Eram doar curios dacă mai este cineva care a experimentat astfel de feelinguri, atâta tot. Oricum, rezolvările pentru fiecare vin din interior.

Sper ca nu te superi daca dau un raspuns la fel de lung ca intrebarea:

Am devenit foarte interesant de gandirea lui Carl Jung de ceva vreme, mai ales de cum vedea el "complexele". Practic, un complex e o parte a ta, pe care o negi sau o ascunzi, dandu-i astfel oportunitatea de a se dezvolta independent.

Pe de o parte, exista avantajul ca ignori acel lucru, deci in viata de zi cu zi nu te mai deranjeaza. Dar, pe de alta parte, atunci cand acel lucru iese in evidenta, e ca si cum ti-ai uita restul vietii si devi doar acel lucru care te complexeaza.

Daca de exemplu esti complexat de inaltime, poate viata ta e foarte ok, dar cand ceva te face sa-ti amintesti ca esti (sau te consideri) scund, in momentul acela preia complexul controlul complet asupra mintii tale. Deci nu mai esti generos, bogat, cu spirit artistic, sportiv, pasionat de mers pe munte sau mai stiu eu ce. In momentul acela, esti un om scund si nimic mai mult.

Bun, eu cred ca mecanismul asta explica cam toate crizele de genul asta in viata. E ceva ce ai stiut ca exista, dar ai ales sa ignori, iar apoi cand acel ceva a intrat iar in prim plan, e ca si cum ai fi uitat toate celelalte aspecte ale vietii tale de care ai putea sa te bucuri.

Deci daca pur si simplu te-ai trezit intr-o zi si dintr-odata nu ti se mai pare ca merg lucrurile bine, nu cred ca e decat un complex. Nu au disparut din viata lucrurile care te bucurau sau sensul vietii per total, ci esti doar complexat.

Foarte bine! raspunsul e in prima propozitie dar tot nu vrei sa il accepti.

Adică sunt recalcitrant, sau mai bine zis, refractar.
Se prea poate, asta e, va trebui să îmi duc restul zilelor în această stare, în afară de cazul în care găsesc o cale de evadare, chestiune pe care o am în vedere foarte intens.

In intrebare esti foarte logic si aici bati rau campii.