Ce parere aveti chiar toata lumea are traume?

Da, doar ca diferă gravitatea

Da

Nu.
Adică vorbesc doar în numele meu. Eu n-am.
Nu-mi aduc aminte să fi existat ceva până la vârsta asta să mă traumatizeze. (poate doar eventualele decese în familie, dacă le punem la socoteală)

Nu.

Trebuie sa fie ceva de care ți e frica, oricât de mica e frica

Păi nu trebuie să fie prea mică frica.
Că aia nu mai e traumă. Dar nici d-alea nu prea am.

Traumele se pot manifesta diferit pentru fiecare, e greu de spus. Nu cred ca are toata lumea, dar cu siguranta au mai multe persoane decat se crede, insa nu vor sa admita sau chiar sa ia in considerare aceasta optiune. De rezolvat nici nu se mai pune problema. Din pacate, in Romania psihologul inca reprezinta un atac sau o insulta la sanatatea psihica a cuiva.Cand se va schimba paradigma asta, va fi mare lucru.

Mai mult sau mai putin, adica cu totii avem o frica de ceva anume. Majoritatea traumelor se nasc in copilarie cand esti fragil emotional, fizic si mental si este foarte usor sa te simti neputincios in fata lor insa la maturitate ar fi indicat sa le infrunti pentru a vedea ca dracul nu e atat de negru. Caz concret, o buna parte din copilarie mi-a fost frica de dentist, eram ingrozit de dentist o perioada, avusesem experiente in trecut cu cabinete invechite, tehnici si practici invechite cu masele scoase cu clestele, tipetele altor copii in cabinetul stomatologului, oameni care ieseau cu falcile umflate si pete de sange in jurul faselor ce le tineau, toate astea ma faceau sa inlemnesc pe holul de asteptare copil fiind, n-am mai avut tangente cu dentistul o buna perioada din cauza asta, prinsesem o teama fiind probabil romanul clasic, toate astea pana la maturitate cand aparuse anumite probleme, de teama le ignorasem ceea ce nu era ok, atat din punct de vedere al situatiei pentru ca erau dureri destul de nasoale si psihic nu ai un sentiment de confort atunci cand te lasi dominat de frica, toate astea pana cand am zis ca ajunge, mi-am luat inima in dinti si m-am dus la dentist, mi-a recomandat cineva un dentist foarte bun si avea sa aiba dreptate, am vazut ca dentistul si echipa sunt oameni normali, zambitori si cu empatie fata de pacienti ceea ce ma facuse sa-mi pun increderea total in ei, anii au trecut iar eu ma duceam efectiv ca la masaj, cu 0 frica si cu atata relaxare de nu-mi vine sa cred, adica din ce frica imi era iar acum nu mai am nicio treaba. Dupa ce am iesit de la primele plombe mi-am zis in cap "ba' dar prost am fost in anii aia, imi era frica fix de nimic", asta e una din fricile copilariei pe care le-am invins cu brio.
O alta frica a copilariei au fost cainii mari, am fost alergat de o groaza ori, am avut momente de am crezut ca mor mancat de haita de caini, adica aveam imaginea cu mine mancat pe marginea drumului de niste javre si prinsesem boala pe ei, ii evitam cand ii vedeam, ocoleam ruta dar au fost situatii cand nu aveam pe unde sa o iau si mi-am facut curaj sa trec pe langa ei, e riscant totusi daca sunt foarte agresivi sa faci asta plus ca e un sentiment ciudat rau sa fie liniste totala si cainii sa te priveasca iar tu trebuie sa iti pastrezi calmul desi cu coada ochiului te uiti dupa ei sa vezi ce fac, creste adrenalina la maxim, bine am patit sa ma atace si sa le trosnesc niste voleuri in cap dar e partea a 2-a, momentan n-am fost muscat, m-am aparat ca la carte, pentru asta as vrea sa-mi iau un caine, o rasa mai agresiva si sa-l cresc de mic pentru a ma invata cum trebuie cu un caine de talie.