Mihail Sebastian in "De doua mii de ani."
„Nimic nu distruge mai radical judecățile abstracte și ideile generale decât o iubire, căci iubirea readuce totul la sensibilitatea sa, refăcând și superstiții, și certitudini, și îndoieli, și valori, obligându-te să le trăiești, să le verifici, să le creezi din nou. Este în orice iubire ceva originar, un principiu de naștere, de creare de la început a tuturor lucrurilor."
Ideea fericirii sau a ochiilor persoanei iubite, in sine este profund exaltata si de teama finitudinii; mai exact de teama de a nu pierde persoana respectiva. Iubirea este singura dimensiune in care un om se poate simti liber de constiinta, iar in momentul in care pierde fericirea absoluta, acesta va cauta o fericire egoista si va fugi in continuu de intalnirea glasului constiintei care il plaseaza inapoi in timpurile petrecute alaturi de persoana iubita.
Probabil că cel mai tentant ar fi să crezi şi să spui că da! Însă, din punctul meu de vedere, aici e vorba de propria voinţă, propriul ego şi chiar de susţinerea pe care o ai! Nu aş putea să generalizez, dar tare aş vrea să cred că se poate să rezistăm timpului... oare avem răbdarea necesară?
Ști că dacă nu vezi ceva practic nu ai cum să îți amintești, e strigător la cer să dezaprobi afirmația
Sorinutsu întreabă: