Dacă evident soluția nu este "fuga" de la work, pentru că orice work este cu oameni și printre oameni, atunci soluția la a nu ajunge la psihiatrie în cămașa de forță, dar nici homeless (deși azi, azi la dracu de nu am înțeles ce spunea chiar domnul/userul DeMicUnCălător, la întrebarea cu homelessul, chiar am înțeles ce înseamnă a fi liber ca pasărea cerului) și faza e că până la urmă, cămașa de forță și poate chiar și homelessul, ar fi soluții mai bune, dar ce ne facem dacă ajungem în final să dăm frâu liber atât imaginației (unii chiar suferim de prea multă imaginație) dar și celor mai mârșave feelinguri ale noastre, din cauza oamenilor și prin prisma jobului, că oricum ăia mai sunt unicii oameni de care mă mai înconjor în prezent, dar revenind, care o vedeți voi soluție?
Eu mă mint că viața mea s-a așezat, că viața mea e ok, că l-am atins pe God de picioare că am job (nu că oricum aș dori să mă întorc la acele vremuri când nu-l aveam) dar care ar fi soluția la a a lucra și nu a ajunge la variantele de sus? A, și nu am spus și varianta în care îți bagi picioarele în tot și nu ți mai pasă de nimeni și o să alegi sinuciderea, deci atunci oare asta să fie soluția ca să nu rănești nici pe alții? Dacă nu asta și nici cele de mai sus, care ar fi soluția ca să lucrezi fără a înebuni, fără a te degrada psihic, chiar a avea o minimă stimă că ți-ai făcut și datoria și nu doar "ai luat salariul" și că tu nu înebunești?
Nu dați exemple precum psihologul (deoarece merg la terapie de 5 ani aproape și simt că e apă de ploaie, ooo și nu o zic cu nicio clipă de reproș la adresa psihologului meu, ea e modelul meu în viață mai mult decât a fost propria mamă, o respect și chiar ador, dar pentru mine terapia în prezent e apă de ploaie), nu-mi dați nici exemple precum a lua valeriană, diazepam sau cine știe ce pentru anxietate, oricum o am și oricum o să merg și către psihiatru, dar sincer, nu-mi mai fac speranțe nici acolo, că acolo s-ar rezolva ceva, sper în final că nu-mi veți da nici sfaturi precum a-L asculta pe God, deoarece eu chiar am început să cred în El tot din cauza jobului, funny, că nu-l aveam orice aș fi făcut, nici nu mă adaptam oricum aș fi încercat să pun problema sau să privesc lucrurile, dar simt că a crede în God, nu e nimic, parcă am schimbat ce-i drept ușor percepția, luptându-mă să nu-mi mai pese de cine ce crede, de pretențiile unora cu 4 clase sau de zelul unora cu 50 de clase, am și tras de mine să nu fiu prea lazy, deși oricum sunt și fac, doar eu știu câte eforturi pentru a mă trezi dimineața să merg la job, dar simt că în final nimic nu se schimbă, ba funny, dar cu umor din acela negru, e că simt că istoria se repetă. Am fost bătută la școală în timp ce dădeam șervețele pe bandă rulantă (agresorilor mei) și pixuri, ba chiar prin clasa a 7 - a, sesizase până și mama că cumpără prea multe șervețele și că eu ce le fac atâtora șervețele pe care ea mi le cumpără, ca azi să văd că alții îi bat pe alții, poate la fel ca și mine cu oarecare probleme la mansardă și pe care tutorii îi mai neglijează, iar agresorii râd nu doar în fața celor bătuți, dar și a mea, mi-au râs în față ca și când eram momâie, nu profa. În condițiile în care ei nu-și mai aduc nici pixuri, eu jumătate din salariu îl dau pe coli și pe instrumente de scris, ca ei să aibă, ca istoria să se repete, doar că în corset de adult, ca apoi ei să-mi zâmbească fasolea in față și să mă ia peste picior (sper să nu se înțeleagă că eu as vrea să fiu "șefa" sau să mă respecte, în acest moment al vieții, sincer vreau mai mult moartea și decât respectul, dar nu poți totuși să schimbi nici rolul, adică ei au dracului 8-9 ani ăi eu 28, am studiat 12 ani, nu am copiat niciodată și nici chiar când simțeam că nu știu, mi-am dat demisia ca să mai învăț). Le-am pus absențe, le-am făcut și eu băgăjelul și i-am trimis acasă. Oricum nici nu-i interesau orele mele.
Și s-au mai întâmplat multe, dar nici TPU nu mă mai lasă să scriu, dar nu pricep de ce istoria se repetă, uneori?
Și de ce am impresia că destinul meu este de a fi "proastă" că de fapt multe din frustrările mele au fost mereu că am impresia că oamenii nu dau 2 bani pe mine, cam așa se întâmplă și cu elevii mei, când vin alte profesoare și țipă la ei, tac toți, când eu țip sau pur și simplu le explic lucruri (evident că dacă îmi permit să le explic) nu fac nimic, stau pur și simplu și mă privesc sec în ochi. Când se sună se ascund după uși, și până nu mă duc eu să urlu de 10 ori la ei, nu ies. Când le spune toți că pe hol nu au voie, ori afară ori în clasă, se duc toți afară, când le spun eu, că mi atrag alte profe atenția, se duc și se ascund după uși, iar când eu mă duc în clasă, crezând că ei au plecat afară, se întorc și mai așteaptă și să vadă dacă eu am plecat ca ei să vină inapoi, ori uneori chiar se uită după mine, chipurile să-mi facă "farse".
Nu pricep, totuși am aproape 28 de ani și am și peste 100 de kg, dacă mi-aș da frâu liber demonilor ce zac în mine, îi fac praf. Chiar scrie pe fruntea mea prost, că nu pricep?

Pentru a răspunde la o întrebare trebuie să ai cont pe TPU.ro

Logare cu email şi parolă

Creare de cont nou

Logare cu Facebook