De ce adesea vrem un lucru iar când îl obținem, după mult timp și efort, nu mai avem satisfacția aceea pe care o aveam la început când ne imaginam cum ar fi să avem acest lucru?
Mai e și chestia că unele persoane se centrează mai mult pe ceea ce nu au decât pe ceea ce au, cum spunea și Ombladon într-un vers al unei melodii "Vrem tot ce nu putem s-avem".
De ce apare atât de dezirabil un lucru pe care (încă) nu îl avem?

Sunt doua raspunsuri posibile:

1 - Omu ala are depresie mascata, si orice ar obtine nu ii aduce satisfactie, doar crede el inainte ca acel lucru o sa ii aduca satisfactie. Dar in cazul asta orice face si ce are nu il multumeste, deci e simplu sa-ti dai seama daca varianta asta e.
2 - Nu are nici o depresie dar are doar o eroare de gandire in sens ca, crede eronat ca acel lucru ii va aduce satisfactie. Dar in cazul asta, alte lucruri ii vor aduce satisfactie.

Firea umană.

O binecuvântare și un blestem in același timp.

Pe de o parte, asta înseamnă că tot timpul o să vrem mai mult, facem tot mai multe eforturi pentru a realiza mai mult și mai mult iar asta se traduce ca progres. Probabil din cauza unora dintre noi care nu s-au mulțumit cu o mașină înceată, cu un PC neperformant, etc, am ajuns la stadiul avansat tehnologic la care suntem acum.

Pe de altă parte este o rețetă sigură a nefericirii. Țintind mereu sus și mai sus, nu mai avem ocazia și timpul sa ne bucuram de ce avem deja, și mai mult decât atât, in cursa noastră oarba către infinit ne cam băgăm picioarele în planeta Pamant pentru care suntem ca niste termite.

Pentru ca dacă ar tine la nesfârșit ai stagna, nu ai mai evolua.
Probabil, pnm.

De multe ori este vb despre procesul in sine de a obține ceea ce ne dorim, nu rezultatul. Așa funcționăm, asta este mecanismul, și da, asta este fiziologia într-un final și neuromediatorii care ne controlează.

Firea predispusa la depresie nu firea umana, altfel nu se intampla asa, un om sanatos la cap e multumit cu ce are si isi traieste prezentul, nu moare tot dorindu-si chestii fara sa fie fericit niciodata.

Si daca n-am mai evolua ce? Uite n oameni de acum 70-80 ani care erau simpli, aia nu mai evoluau si se simteau foarte bine, nu-si doreau in prostie chestii aiurea, se simteau bine cu ce aveau.
Evoluau doar aia foarte inteligenti, restul nu.

Nu functionam asa, ca dovada ca gramada de oameni nu erau asa, se bucurau si daca alergau desculti prin curte ca si copii, fara sa aiba obsesie sa aiba ceva in continuu.
Dar la personalitati defecte, se intampla asa, si avantaj care are? Ala care se multumeste cu ce are, ca se simte bine, astalalt e nefericit mereu.

Pai vorbim despre niște scopuri care și pe propun alții sa le atingă, și despre satisfacția limitată când ating acel apogeu. Ceea ce zici tu este într-adevăr corect, însă acolo vorbim despre starea in sine de fericire pentru lucruri mici pe care cu părere de rău oamenii secolului respectiv nu le mai văd.

Pai nu le mai vad oamenii pe lucrurile alea mici si sa se bucure de ele, ca au probleme la cap! De aia.
Ca un om sanatos psihiatric si psihologic se va bucura din mici chestii mereu.
Poti sa-ti propui si alt scop mai maret, dar nu sa stai in ala, nu sa nu fi bine daca nu-l atingi.